Au urmat cativa ani minunati alaturi de cei mai tari bunici din lume, alaturi de ei am cutreierat parcurile, am alergat, am topait, am mancat prima inghetata, am baut primul Cico, m-am catarat in primul copac, mi-am
facut propriile rachete si propriile motociclete din trunchiurile copaciilor... tot la frageda varsta de 6-7 ani era sa-mi omor verisorul dintr-o banala greseala, eu veneam de la vale inspre lac...ce sa-i faci daca el mi-a stat fix in cale si a cazut in apa??? Dupa aceea ne-am alergat prin tot parcul, el aruncand in mine cu ciulini, eu plangand nevoie mare ca ma doare...
Prima zi de gradinita a fost o adevarata oroare...am plans neincetat si nu vroiam sub nicio forma sa ma lase acolo...cu timpul m-am obisnuit si am inceput sa joc in piesele de teatru puse in scena de educatoarea mea, am invatat cantecele si poezioare in franceza, mi-am facut primele prietene, dar atunci m-a luat si primul baiat de mana si mi-a spus ca suntem impreuna...
Au urmat anii de scoala generala...cand purtam celebra uniforma comunista, dar care in realitate nu a fost atat de rea...au fost ani intregi in care am terminat cu coronita pe cap...doar eram cea mai cuminte si cea mai silitoare...imediat cum suna clopotelul eram in clasa, in banca cu mana la spate asteptand sa inceapa ora. Un alt pas important l-am facut cand am trecut de la doamna invatatoare la doamna diriginta si la doamnele profesoare. Clasele 5-8 au fost dintre cele mai frumoase...nu aveam probleme...nu aveam griji...aveam persoanele iubite langa mine...nimic nu-mi lipsea. Atunci am intrat in prima "bisericuta", cum bine spunea doamna diriginta. Eram 3 fete si 3 baieti, 6 nebuni... care timp de 4 ani de zile am impartit si bune si rele, care ne-am distrat, am plans impreuna... imi aduc si aminte acum reactia unuia dintre membrii grupului cel vesel cand in clasa aVa trebuia sa stau cu el in banca: "Nu cu 220 in banca" (atunci toata lumea credea ca am bagat degetele in priza si asta numai pentru ca aveam si eu parul mai valvoi decat in mod normal)...dupa aceea acest baiat mi-a devenit un bun amic...
In clasa aVIIIa am inceput sa tremur de frica...urma examenul de capacitate si examenul de admitere la liceu...nu o sa uit niciodata dezamagirea ca nu am avut media pe care o asteptasem la examen...cum nu o sa uit niciodata bucuria ca am luat 10 la proba orala de franceza la admiterea in liceu...sau mai bine zis bucuria de a o vedea pe mama mea in gradina interioara de la Scoala Centrala...aveam pe cine sa iau in brate si cui sa impartasesc bucuria de a fi intrat la liceul pe care mi l-am dorit si mai ales ca am intrat cu o medie mare...nu o sa uit niciodata imbratisarea mamei mele de atunci...
La inceputul anului 2001 totul parea ireal de frumos pentru mine: incepusem liceul, imi placea si aveam note bune, aveam propria mea garsoniera si stateam in sfarsit singura, aveam cea mai frumoasa familie ever, aveam gasca mea de prieteni si multe planuri de viitor... Nici macar o secunda nu mi-a trecut prin cap ca totul se va sfarsit in cateva zile...
Pe 9 mai totul a luat sfarsit...am simtit cum toata lumea mea se destrama, cum totul se darama, cum cea mai mica farama de viata din corp mi se sfarseste...am simtit ca nu mai am rost pe lumea asta, ca nu mai are niciun sens sa mai traiesc... pe 9 mai 2001 am primit cea mai grea lovitura din viata mea...mi-am pierdut mama, prietena, confidenta, sora...tot ce aveam mai scump pe lume...totul mi-a fost rapit in 3 zile...mi-a fost rapit de un Dumnezeu crud care a dorit sa-mi arate ca viata nu este numai zahar si miere ci si durere, agonie...
Ajunsesem la varsta de 16 ani si nu mai vroiam sa merg mai departe... dar... cineva m-a convins ca trebuie sa o fac... am continuat viata pentru singura amintire palpabila de la mama mea... pentru bunicii mei... pentru oamenii care tocmai isi pierdusera fiica, dar incercau sa aiba un zambet pentru a ma ajuta pe mine sa trec peste... ei plangeau cand nu eram langa ei, eu plangeam cand nu eram impreuna, era un cerc vicios din care nu puteam iesi, dar care a fost decisiv pentru viata mea... pe langa bunici au mai existat doua persoane extraordinar de importante pentru mine, doua persoane care ma sunau in fiecare zi si la cel mai mic semn de depresie in 5 minute erau la mine si incercau sa ma repuna pe picioare, doua persoane care desi ma cunosteau de putin timp au fost langa mine cum foarte putini au fost, doua persoane care mi-au daruit timpul, umarul lor...nu cred ca vreodata voi putea sa le multumesc indeajuns de mult pentru tot ceea ce au facut pentru mine...
Aici pot spune ca s-a incheiat o perioada din viata mea...perioada cea mai fericita a copilariei mele, perioada in care eram un copil, in care nu aveam nicio problema, in care ma bucuram de fiecare clipa fara sa ma gandesc la viitor sau la ce va urma...
