Au trecut 25... ( I )

Era o zi de miercuri...mama tocmai plecase de la doctor si se indrepta spre cursuri la facultate...cand deodata...m-am decis sa ies...sa-mi fac aparitia in aceasta minunata lume...nu mai imi placea acolo in burtica, nu puteam vorbi, nu puteam alerga, nu puteam manca ce vreau eu...ce sa mai? vroiam sa razbat in viata...uite asa pe 17 aprilie 1985 am facut ochisori la Spitalul Municipal din Bucuresti...de atunci au trecut 25 de ani...cu bune si cu rele...

Primele amintiri imi sunt destul de vagi...nu-mi aduc aminte nici cum ma punea bunica pe masa din bucatarie intr-o cutie, nu-mi aduc aminte cum imi bagam degetele de la picioare in gura sau cum mancam o lamaie intreaga fara sa ma stramb,cum ma trezeam la 2-3 noaptea pentru ca vroiam sa ma uit la video la bunici, cum o cautam pe mama in fiecare coltisor al casei si nu vroiam sa o las sa plece la serviciu, biata de ea trebuia sa se ascunda in boxa ca sa nu o vad eu...Prima amintire foarte clara este de la revolutie...stiu ca ma ascundeam cu mama si cu bunica sub geamul de la dormitor si afara, pe strada trecea un puhoi de lume cu arme in mana...din departare se auzeau impuscaturi...eu nu stiam ce se intampla, dar eram fermecata de sunetul gloantelor... Urmatoarea amintire extrem de clara este aceea cand stateam cocotata in pat, cu toata familia pe langa mine si ne uitam la Dallas...mama imi citea cu voce tare dialogul, ca doar eram prea mica sa citesc singura :)

Au urmat cativa ani minunati alaturi de cei mai tari bunici din lume, alaturi de ei am cutreierat parcurile, am alergat, am topait, am mancat prima inghetata, am baut primul Cico, m-am catarat in primul copac, mi-am

facut propriile rachete si propriile motociclete din trunchiurile copaciilor... tot la frageda varsta de 6-7 ani era sa-mi omor verisorul dintr-o banala greseala, eu veneam de la vale inspre lac...ce sa-i faci daca el mi-a stat fix in cale si a cazut in apa??? Dupa aceea ne-am alergat prin tot parcul, el aruncand in mine cu ciulini, eu plangand nevoie mare ca ma doare...

Prima zi de gradinita a fost o adevarata oroare...am plans neincetat si nu vroiam sub nicio forma sa ma lase acolo...cu timpul m-am obisnuit si am inceput sa joc in piesele de teatru puse in scena de educatoarea mea, am invatat cantecele si poezioare in franceza, mi-am facut primele prietene, dar atunci m-a luat si primul baiat de mana si mi-a spus ca suntem impreuna...

Au urmat anii de scoala generala...cand purtam celebra uniforma comunista, dar care in realitate nu a fost atat de rea...au fost ani intregi in care am terminat cu coronita pe cap...doar eram cea mai cuminte si cea mai silitoare...imediat cum suna clopotelul eram in clasa, in banca cu mana la spate asteptand sa inceapa ora. Un alt pas important l-am facut cand am trecut de la doamna invatatoare la doamna diriginta si la doamnele profesoare. Clasele 5-8 au fost dintre cele mai frumoase...nu aveam probleme...nu aveam griji...aveam persoanele iubite langa mine...nimic nu-mi lipsea. Atunci am intrat in prima "bisericuta", cum bine spunea doamna diriginta. Eram 3 fete si 3 baieti, 6 nebuni... care timp de 4 ani de zile am impartit si bune si rele, care ne-am distrat, am plans impreuna... imi aduc si aminte acum reactia unuia dintre membrii grupului cel vesel cand in clasa aVa trebuia sa stau cu el in banca: "Nu cu 220 in banca" (atunci toata lumea credea ca am bagat degetele in priza si asta numai pentru ca aveam si eu parul mai valvoi decat in mod normal)...dupa aceea acest baiat mi-a devenit un bun amic...

In clasa aVIIIa am inceput sa tremur de frica...urma examenul de capacitate si examenul de admitere la liceu...nu o sa uit niciodata dezamagirea ca nu am avut media pe care o asteptasem la examen...cum nu o sa uit niciodata bucuria ca am luat 10 la proba orala de franceza la admiterea in liceu...sau mai bine zis bucuria de a o vedea pe mama mea in gradina interioara de la Scoala Centrala...aveam pe cine sa iau in brate si cui sa impartasesc bucuria de a fi intrat la liceul pe care mi l-am dorit si mai ales ca am intrat cu o medie mare...nu o sa uit niciodata imbratisarea mamei mele de atunci...

Vara anului 2000 a fost una de neuitat...a reprezentat prima mea iesire in strainatate cu mama si cu tata, prima calatorie cu avionul...Mama a vrut sa-mi ofere cadou de sfarsit de scoala generala si inceput de liceu o luna in minunata Suedie...si a fost o luna magica, fermecata, de neuitat...in aceasta calatorie am descoperit gustul pizzei, am tremurat de spaima in Castelul Groazei din parcul de distractii Lindstrom, am intrat pentru prima data intr-un submarin, am invatat primele cuvintele in limba suedeza (Sov gut si zo elskay dej - nu mai stiu cum se scrie, dar stiu ca inseamna noapte buna si te iubesc)...a fost atat de frumos...

Spre sfarsitul anului mama s-a gandit sa-mi mai faca o surpriza si mi-a cumparat o garsoniera, vroia sa fiu independenta, sa fiu singura... vroia sa-mi dea primul imbold de a-mi lua viata in propriile maini...probabil ca stia ceva...

La inceputul anului 2001 totul parea ireal de frumos pentru mine: incepusem liceul, imi placea si aveam note bune, aveam propria mea garsoniera si stateam in sfarsit singura, aveam cea mai frumoasa familie ever, aveam gasca mea de prieteni si multe planuri de viitor... Nici macar o secunda nu mi-a trecut prin cap ca totul se va sfarsit in cateva zile...

Pe 9 mai totul a luat sfarsit...am simtit cum toata lumea mea se destrama, cum totul se darama, cum cea mai mica farama de viata din corp mi se sfarseste...am simtit ca nu mai am rost pe lumea asta, ca nu mai are niciun sens sa mai traiesc... pe 9 mai 2001 am primit cea mai grea lovitura din viata mea...mi-am pierdut mama, prietena, confidenta, sora...tot ce aveam mai scump pe lume...totul mi-a fost rapit in 3 zile...mi-a fost rapit de un Dumnezeu crud care a dorit sa-mi arate ca viata nu este numai zahar si miere ci si durere, agonie...

Ajunsesem la varsta de 16 ani si nu mai vroiam sa merg mai departe... dar... cineva m-a convins ca trebuie sa o fac... am continuat viata pentru singura amintire palpabila de la mama mea... pentru bunicii mei... pentru oamenii care tocmai isi pierdusera fiica, dar incercau sa aiba un zambet pentru a ma ajuta pe mine sa trec peste... ei plangeau cand nu eram langa ei, eu plangeam cand nu eram impreuna, era un cerc vicios din care nu puteam iesi, dar care a fost decisiv pentru viata mea... pe langa bunici au mai existat doua persoane extraordinar de importante pentru mine, doua persoane care ma sunau in fiecare zi si la cel mai mic semn de depresie in 5 minute erau la mine si incercau sa ma repuna pe picioare, doua persoane care desi ma cunosteau de putin timp au fost langa mine cum foarte putini au fost, doua persoane care mi-au daruit timpul, umarul lor...nu cred ca vreodata voi putea sa le multumesc indeajuns de mult pentru tot ceea ce au facut pentru mine...

Aici pot spune ca s-a incheiat o perioada din viata mea...perioada cea mai fericita a copilariei mele, perioada in care eram un copil, in care nu aveam nicio problema, in care ma bucuram de fiecare clipa fara sa ma gandesc la viitor sau la ce va urma...