Mai sunt cateva saptamani si vara asta se apropie de sfarsit... este a doua vara consecutiva in care nu am avut nicio zi libera, este a doua vara dedicata serviciului, a doua vara fara concediu, fara mare, fara soare, fara distractie... nu-mi lipseste marea, poate doar valurile, dar imi lipseste o perioada de liniste, de acalmie totala, de nepasare totala...
A fost o vara grea... nu stiu de ce... dar a fost o vara in care am simtit un mare gol in suflet... in care am simtit in fiecare clipa ca-mi lipseste ceva... in fiecare secunda am dus dorul cuiva, in fiecare secunda imi venea sa plang si sa nu ma mai opresc... a fost o vara a melancoliei fara neaparat sa fie un eveniment deosebit... in fiecare clipa ma gandeam "dar ce caut aici? ce fac? ce rost are tot zbuciumul asta? ce sens are sa simt ceea ce simt? de ce mai sunt aici?"...
Probabil ca sunt putin egoista... sunt sanatoasa, sunt fericita, iubesc cum nu am iubit de foarte mult timp, dar in acelasi timp ma simt pustiita... simt un mare gol in suflet pe care nimeni nu va putea sa mi-l umple... oricat de mult ar incerca.... niciodata... nimeni nu va mai putea intra in sufletul meu ca acea persoana, nimeni nu va putea sa ma mai iubeasca asa cum a facut-o ea, nimeni nu ma va putea intelege asa cum a facut-o ea, nimeni nu va mai fi alaturi de mine neconditionat asa cum a fost ea...
Se spune ca odata cu trecerea anilor incepi sa uiti, incepi sa te impaci cu ideea, dar eu nu am reusit sa o fac si nu cred ca o voi putea sa o fac vreodata... am momente in timpul zilei in care imi vine sa iau telefonul si sa o sun, dar imi dau seama ca nu mai am pe cine... sunt clipe in noapte in care imi vine sa ma duc in patul ei si sa ma cuibaresc in bratele ei protectoare, dar imi dau seama ca nu am unde... sunt sfaturi pe care stiu ca numai ea ar putea sa mi le dea, dar stiu ca trebuie sa iau eu singura deciziile respective... sunt atatea care-mi aduc aminte de ea si de cat de mult imi lipseste...
Asta e... life goes on... chiar daca uneori nu am chef
.....life must go on..i know that feeling! Si nu, timpul nu ne ajuta..doar ne face sa privim mai maturi, mai constienti ca dorul ala ramane nealinat!
RăspundețiȘtergereIm here..and you know that! kisss
Iubita mea...din pacate te inteleg perfect...si mi-e din ce in ce mai teama cand vad ca ,chiar si dupa atata timp, dorul nu se stinge si golul din suflet nu se umple...eu doar ce am trecut prin asta si ma gandesc ca totusi tata e langa mine...ca e cu mine mereu si ca imi ghideaza pasii asa cum numai el stia sa o faca atunci cand era in viata...nu m-am obisnuit sa vorbesc despre parinte - la singular...si nu despre ambii parinti in viata de zi cu zi...nu ma pot obisnui inca...si sincer nu stiu cand o voi face,sau daca se va intampla vreodata sa ma resemnez...trebuie insa sa ne bucuram ca avem oameni langa noi care ne fac viata mai usoara...timpul sa treaca altfel...stiu si ca in momentele in care suntem singure amintirile si gandurile ne acapareaza si ne dau peste cap...dar pt asta ne avem una pe cealalta :D
RăspundețiȘtergere