S-a asternut zapada...

A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

George Cosbuc... Doamne...asta este poezia copilariei mele... prima poezie pe care am invatat-o...mergeam cu bunicul prin parcul plin de zapada si o recitam... bunicul era tare mandru de mine... si eu eram mandra... nu cred ca aveam mai mult de 4-5 ani... bineinteles ca ma mai impotmoleam intr-un loc sau altul, dar o stiam...

Azi au cazut primii fulgi de nea peste un Bucuresti tare trist, peste un Bucuresti lipsit de bucuria sarbatorilor de iarna, de luminitele din alti ani... un Bucuresti apatic, gri, murdar, dezordonat... albul fulgilor de nea l-a transformat chiar si numai pentru cateva ore...

Mi-am adus aminte de copilarie...am chiulit de la serviciu doar pentru a ma plimba cateva  minute prin zapada, doar pentru a respira putin din aerul acela rece, sa simt putin  mirosul fulgilor de nea... eram putin stanjenita de bucuria mea ca in sfarsit ninge, dar un foarte bun prieten m-a facut sa vad ca nu ar trebui sa fiu asa, ci din contra ar trebui sa fiu mandra ca am mai pastrat in inima mea o parte din copilarie...de fapt si de drept ce poate fi mai frumos decat sa ai un suflet de copil in corp de adult?

Ma gandeam... ce tristi sunt oamenii care nu se bucura de un fulg de nea, de un cadou de Craciun, de un zambet de copil, de un colind, de o melodie frumoasa pe care o aude la radio sau televizor...ce viata trista au

S-a asternut zapada pe copaci, pe strazi, pe masini, pe case, pe blocuri si pe oameni... s-a asternut zapada peste mine, dar nu suficient de mult ca sa uit ca... mi-e dor...