Cine decide...

Imi aduc aminte cand am discutat prima data cu mama mea despre un baiat... de cand a auzit dupa cine eram eu innebunita a incercat sa ma convinga ca nu este alegerea cea mai buna pentru mine, ca nu este asa cum mi-l imaginez eu si ca merit ceva mult mai bun... bineinteles ca am plans neincetat timp de cateva zile, dar acum imi dau seama ca avea dreptate...eu aveam 12 ani si el 20... o mica diferenta :) si nu era singura

Anii au trecut, din pacate nu am mai putut discuta cu mama despre "marile" mele iubiri, dar stiu ca intotdeauna s-a gasit cineva sa-mi spuna ca "nu, nu este pentru tine, nu, nu este bun, nu este ortodox, nu este roman, nu este inalt, este prea scund, este cam inchis la culoare"...sau au existat si cazuri in care mi s-a spus ca "nu sunt suficient de buna pentru baiatul lor, ca nu am calitatile necesare, ca nu sunt suficient de inalta sau slaba sau suficient de desteapta, ca nu sunt blonda" si lista poate continua... Oare cine decide daca partenerul de langa noi este sau nu este suficient de bun pentru noi? Cine decide daca se ridica sau nu la inaltimea asteptarilor? Parintii, prietenii, lumea din jurul nostru sau noi? Oare are cineva dreptul sa spuna ca cel pe care il iubim este sau nu este "THE ONE"?

Azi stateam de vorba cu o prietena si imi spunea ca tatal ei nu este de acord cu iubitul ei... eu i-am spus ca nu conteaza...important este daca se iubesc si daca se inteleg. Oare asa este? Oare chiar nu conteaza ce spun cei din jurul nostru despre partenerul de viata? Poti sa iesi in oras cu iubitul si cu gasca daca cineva din gasca nu-l place? Poti sa mai asisti la intalnirile de familie daca familia intreaga nu-l suporta?

Eu cred ca parerile celor din jurul tau nu sunt importante atata timp cat nu te afecteaza pe tine, atatat timp cat tu nu crezi ca au dreptate, atata timp cat esti convinsa ca esti alaturi de barbatul potrivit. Cu cine stai zi si noapte? Langa cine te trezesti dimineata? Cu cine faci dragoste? Pentru cine calci si pentru cine gatesti? Cu cine vrei sa-ti intemeiezi o familie? Cu parintii, cu prietenii sau cu iubitul tau?

Acum cativa ani familia mea a organizat o petrecere atunci cand m-am despartit... timp de ani de zile nu m-a interesat pararea lor, mi-am trait dragostea, eram convinsa ca fac cele mai bune alageri, ca ei sunt cei rai, ca ei nu ma inteleg, ca nu au idee ce inseamna dragostea adevarata... intr-un final s-a dovedit ca aveau dreptate, dar... probabil ca asta a fost norocul lor....sau ghinionul meu...

In ciuda tuturor acestor lucruri cred ca cel care decide si cel care are SINGURUL cuvant de spun in ceea ce priveste relatia si persoana iubita esti TU... nimeni nu are dreptul, nu trebuie si nu poate sa decida in locul tau... nu atunci cand vine vorba de persoana alaturi de care ai vrea sa-ti petreci toata viata...

Dorinte...spuse...ascunse...

Sunt convinsa ca fiecare dintre noi are mii si mii de dorinte... unele le spunem cu voce tare, altele raman pentru totdeauna undeva acolo, ascunse in sufletele noastre... Oare de ce ne este atat de greu sa ne exprimam adevaratele dorinte? Ne este frica de ce vor spune cei din jurul  nostru? Ne este frica ca sunt supra-realiste? Ne temem ca odata spuse nu vor mai deveni niciodata realitate?

Care este cea mai mare dorinta a ta? Si aici nu ma refer la acele dorinte... hai sa le spunem "comune"... nu vreau sa aud de: casa, bani, masina sau o calatorie in jurul lumii. Nu... aici ma refer la cea mai mare dorinta a ta... oricat ar fi de fantasmagorica, oricat ar fi de neobisnuita, oricat ar fi de ciudata...

Ai stat vreodata sa te gandesti ce ti-ai dori cel mai mult pe lumea asta? Ai stat vreodata sa te gandesti ce este cel mai important pentru tine pe lumea asta?

Eu... poate parea naiv, dar acum cateva zile am stat... m-am gandit si mi-am dat seama ce-mi doresc cu adevarat... nu sunt lucruri marete, nu sunt lucruri ciudate sau greu de realizat... mie mi se par lucruri banale, extrem de simple, dar atat de greu de gasit in ziua de azi...

Oare ce putem face noi ca sa ajutam aceste dorinte sa devina realitate? Cum putem forta natura ca noi sa fim multumiti cu adevarat? Oare mai suntem atat de naivi incat sa credem ca ne punem dorinta, suflam si hopa dorinta se indeplineste?

Cand spunem pa???

Acum cateva zile am vazut un film cu un subiect destul de interesant…dragostea eterna…si nu ma refer la dragostea vesnica pe care o purtam parintilor sau unor membrii din familie ci ma refer la acea persoana pe care nu o uitam niciodata indiferent ca traim langa altcineva…

Sa fie vorba despre prima iubire? Sa fie oare asa cum se spune ca prima dragoste nu se uita niciodata? Sau este vorba despre cea mai mare dragoste cu care, din diverse motive, nu am putut ramane? Vi s-a intamplat vreodata sa nu puteti trece peste o persoana, sa nu uitati sentimentele fata de un el sau o ea indiferent ca v-ati despartit de o bucata buna de timp?

M-a pus pe ganduri filmul. Subiectul avea ca protagonisti trei oameni, un cuplu casatorit si ce-a de-a treia femeie, prima iubita a sotului. Cel mai interesant era ca cele doua femei erau foarte bune prietene…prima iubita nu concepea ca sotia sa fie inselata, chit ca ea era inca indragostita de barbatul devenit sot intre timp…chit ca sotul inca o mai iubea pe fosta lui prietena, chiar daca in acelasi timp era indragostit de sotia lui…se poate oare sa fii indragostit de doua persoane in acelasi timp?

Niciodata nu m-am gandit ca as putea iubi doua persoane in acelasi timp, dar daca cela doua iubiri sunt diferite, daca sentimentele sunt la intensitati diferite? Oare este posibil? Cred ca intotdeauna va ramane o urma de afectiune fata de persoana langa care ti-ai petrecut cateva luni sau cativa ani, dar mai poate fi vorba de dragoste? Oare nu te inseli si pe tine si pe persoana de langa daca inca o mai iubesti pe fosta/fostul? Eu cred ca da…si nu e vorba de inselatul fizic (care de cele mai multe ori poate fi iertat) ci este vorba de inselatul emotional si psihic (care niciodata nu poate fi iertat sau trecut cu vederea, cel putin din punctul meu de vedere)

Cand putem spune ca am uitat definitiv o persoana? Putem oare sa tragem o linie in momentul in care incheiem o relatie? Putem spune gata, de maine nu ma mai gandesc la el/ea, de maine el/ea nu mai exista pentru mine, de maine nu mai simt nimic pentru el/ea?

Life must go on...

V-ati intrebat vreodata daca mai are vreun sens sa mai continuati? Daca mai are vreun sens sa traiti? Eu am avut nenumarate momente in care mi-am pus aceasta problema, dar cred ca de fiecare data mi-au revenit in cap cuvintele lui Freddie Mercury Show Must Go On, numai ca eu am inlocuit cu LIFE must go on...

Mai sunt cateva saptamani si vara asta se apropie de sfarsit... este a doua vara consecutiva in care nu am avut nicio zi libera, este a doua vara dedicata serviciului, a doua vara fara concediu, fara mare, fara soare, fara distractie... nu-mi lipseste marea, poate doar valurile, dar imi lipseste o perioada de liniste, de acalmie totala, de nepasare totala...

We must go on  

A fost o vara grea... nu stiu de ce... dar a fost o vara in care am simtit un mare gol in suflet... in care am simtit in fiecare clipa ca-mi lipseste ceva... in fiecare secunda am dus dorul cuiva, in fiecare secunda imi venea sa plang si sa nu ma mai opresc... a fost o vara a melancoliei fara neaparat sa fie un eveniment deosebit... in fiecare clipa ma gandeam "dar ce caut aici? ce fac? ce rost are tot zbuciumul asta? ce sens are sa simt ceea ce simt? de ce mai sunt aici?"...

Probabil ca sunt putin egoista... sunt sanatoasa, sunt fericita, iubesc cum nu am iubit de foarte mult timp, dar in acelasi timp ma simt pustiita... simt un mare gol in suflet pe care nimeni nu va putea sa mi-l umple... oricat de mult ar incerca.... niciodata... nimeni nu va mai putea intra in sufletul meu ca acea persoana, nimeni nu va putea sa ma mai iubeasca asa cum a facut-o ea, nimeni nu ma va putea intelege asa cum a facut-o ea, nimeni nu va mai fi alaturi de mine neconditionat asa cum a fost ea...

Se spune ca odata cu trecerea anilor incepi sa uiti, incepi sa te impaci cu ideea, dar eu nu am reusit sa o fac si nu cred ca o voi putea sa o fac vreodata... am momente in timpul zilei in care imi vine sa iau telefonul si sa o sun, dar imi dau seama ca nu mai am pe cine... sunt clipe in noapte in care imi vine sa ma duc in patul ei si sa ma cuibaresc in bratele ei protectoare, dar imi dau seama ca nu am unde... sunt sfaturi pe care stiu ca numai ea ar putea sa mi le dea, dar stiu ca trebuie sa iau eu singura deciziile respective... sunt atatea care-mi aduc aminte de ea si de cat de mult imi lipseste...

Asta e... life goes on... chiar daca uneori nu am chef

Revenire

Nu-mi vine sa cred cat de mult a trecut de cand am scris ultima data... nu stiu de ce, dar in ultimele saptamani de fiecare data cand ma apucam sa scriu, niciodata nu terminam poostarea...

Intre timp multe s-au intamplat in viata mea...si bune si rele...dar poate cel mai important lucru care a ramas si din fericire creste in intensitate in fiecare clipa este dragostea...

Dragostea pentru viata, dragostea pentru persoanele de langa mine, dar in special dragostea pentru el... pentru cel care este alaturi de mine si care ma face sa zambesc de fiecare data cand ma gandesc la el...

Sper ca de acum incolo sa ne reintalnim mai des si sa ne divulgam micile ganduri si pareri.

Au trecut 25... (III)

Era toamna lui 2008 si eu nu mai aveam niciun chef de viata...din nou...din nou ma aflam intr-un moment de cumpana, numai ca acum nu mai aveam langa mine cele doua persoane care sa-mi dea putere, sa-mi dea forta sa merg mai departe...acum era o singura persoana...bunica...bunica trebuia sa gaseasa undeva in strafundul ei puterea sa ma ajute pe mine sa trec peste pierderea suferita...eu sufeream, dar oare ea nu suferea? Petrecuse 65 de ani de viata alaturi de barbatul acesta...acum il pierduse..acum se trezise singura...din fericire am gasit putere una in cealalta sa mergem mai departe... brat la brat... pana cand Dumnezeu ne va desparti din nou...

Si iata-ma intrata in monotonie: serviciu, master, casa... serviciu, master, casa... pana cand...

Pana cand in viata mea a intrat un om deosebit, un om care a adus in ochii mei sclipirea de mult pierduta, care a insuflat in inima mea o dragoste in care nu mai credeam, care mi-a aratat ce inseamna linistea, ce inseamna comunicarea adevarata, ce inseamna sa-ti petreci timpul numai cu o singura persoana si sa nu-ti mai doresti pe nimeni si nimic altceva in jurul tau, sa uiti de tot ce e rau in viata ta, de toata tristetea si suferinta, de toate grijile...de asemenea el mi-a aratat ca nu sunt singura, ca pot vorbi absolut orice cu el si ca ma pot baza pe sfaturile lui, ca ma pot baza pe o imbratisare calda atunci cand am atat de mare nevoie de ea... tot alaturi de el am invatat ca nu degeaba imi place culoarea galbena (da, am realizat ca sunt ingrozitor de geloasa)... am invatat ce inseamna sa impart fiecare clipa din viata mea cu o persoana, ce inseamna sa iti doresti cu ardoare sa ajungi acasa si sa te vezi cu el...

A intrat intr-un moment in care imi pierdusem orice speranta ca ceva frumos se va mai intampla in viata mea, a intrat fara sa-mi dau seama si m-a cucerit...

Se fac 10 luni de cand zambesc cu fiecare por, de cand ma bucur cu adevarat de tot ce am in jurul meu... pentru asta ii multumesc...

Acestia au fost primii 25 de ani din viata mea... sunt curioasa ce o sa aduca urmatorii 25... sunt constienta ca o sa fie momente grele... poate si mai grele decat cele de pana acum, dar sunt convinsa ca cineva acolo sus ma iubeste si va avea grija de mine... si ca pe langa momentele grele vor fi si multe momente frumoase...

Au trecut 25 ... (II)

Anul 2001 a fost cel mai urat an din viata mea...cel mai greu...anul pe care, daca as putea l-as sterge cu buretele, dar din pacate nu se poate si viata merge mai departe...

Au urmat 4 ani de liceu care au fost impartiti in mod egal in doua etape: Directia 5 si Tenis... Primii doi ani au fost dedicati in exclusivitate baietilor de la Directia 5. De ce tocmai ei? Pentru ca a fost ultimul concert la care m-am dus cu mama si cu ajutorul muzicii lor, dar si a baietilor imi aduceam aminte de acele momente de fericire, ma simteam mai aproape de mama. Timp de 2 ani de zile nu am ratat niciun concert de-al baietilor, imi aduc aminte cum il sunam pe tata la 3 sau 4 dimineata si ii spuneam sa vina sa ma ia din cine stie ce club din Bucuresti. Bietul de el nu spunea nimic...stia ca este o modalitate de a ma face sa uit, de a ma face sa trec peste tot ce se intamplase...

Dupa aceea am redescoperit o mai veche pasiunea de-a mea... tenisul... mi-am luat atestatul de instructor de tenis, am devenit arbitru de tenis, am scris la o revista de tenis, am mers la fiecare turneu de tenis din Bucuresti si din Romania. La sfarsitul clasei aXIIa trebuia sa dau BAC-ul... in loc sa ma duc la meditatiile pentru examenul de admitere la facultate eu eram pe terenul de tenis, nu ma putea desprinde de aceasta noua pasiune, nu ma puteam desprinde de aplauzele din tribuna, de emotia unui punct, de supararea cand favoritul meu nu castiga un meci... am mers prin tara pentru a fi alaturi de jucatorii mei preferati... bineinteles ca niciodata nu am mers singura... am avut langa mine o fata la fel de nebuna ca mine (poate chiar mai nebuna), care mi-a devenit cea mai buna prietena si alaturi de care am ras, am plans, am aplaudat, m-am enervat...

Anul 2004 a fost si anul in care am intrat la facultate... dupa multe momente de incertitudine, de hotarari bruste, de razgandiri la fel de bruste am luat decizia de a da examen la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine, specializarea Chineza-Franceza. Foarte multa lume m-a intrebat de ce tocmai chineza? In momentul respectiv mi s-a parut cea mai buna alegere, China... o tara in continua dezvoltare, tara cu cea mai mare populatie din lume... Romania... tara invadata de chinezi. Vedeam un viitor frumos si aveam planuri mari de viitor... cred ca orice adolescent la 18-19 ani cand se hotaraste sa dea admiterea la facultate este emotionat, excitat, fericit, plin de sperante...

Primul an a fost exact asa cum mi l-am imaginat... emotiile primului examen, fericirea de a lua prima nota de 10 la cel mai exigent profesor, bucuria de a termina integralista primul an si de a nu avea niciun examen... Tot in primul an de facultate m-am decis ca trebuie sa schimb ceva la mine... nu puteam sa mai fiu o persoana retrasa, tematoare sa vorbesc in public... am decis sa ma inscriu in ASLS... sau altfel spus Asociatia Studentilor din Facultatea de Limbi si Literaturi Straine... acest pas, pot spune ca mi-a schimbat viitorul, firea...m-a invatat ce inseamna lucrul in echipa, comunicarea, resursele umane, schimburile de experienta...m-a invatat enorm de multe...am cunoscut oameni extraordinari care au avut un impact foarte mare in viata mea...de la care am invatat foarte multe, care mi-au ghidat pasii, care mi-au aratat ca pot face mult mai multe decat credeam, ca ma pot dezvolta, ca ma pot descurca singura, ca pot lua decizii importante singura... dupa un an si ceva de voluntariat am ajuns presedintele ASLS... poate una dintre cele mai frumoase experiente de pana acum... ce am facut in toata aceasta perioada? Multe: organizat targuri de cariera, angajat tineri in diverse pozitii in companiile multi-nationale, am incercat sa schimb in bine viata studentilor din facultatea mea, am mers in vizita la Parlamentul European, am participat la nenumarate petreceri de neuitat alaturi de colegii si prietenii mei din ASLS si lista ar putea continua...

Tot in timpul anilor de facultate m-am indragostit pentru prima data...tanara, nerabdatoare sa-mi traiesc viata la maxim, credula...am fost fermecata de cuvinte inselatoare, de planuri de viitor frumos imbracate, de vise pe care credeam ca le avem impreuna... se spune ca in dragoste si in razboi este permis orice... din dragoste am plecat de acasa de nenumarate ori, din dragoste era sa renunt la religia mea, din dragoste vroiam sa ma casatoresc la 20 de ani si sa am o viata compusa din: gatit si ingrijit copilasii, din dragoste am mancat bataie, din dragoste am renuntat la propriile idei despre viata, din dragoste m-am anulat pe mine ca persoana si am acceptat un om care era cu mult inferior mie, dar despre care nu vroiam sa-mi dau seama de nimic... Din fericire m-am trezit la timp... familia a dat o petrecere in momentul in care a aflat ca totul s-a terminat... pentru ei cosmarul se incheiasera, pentru mine... iluzia unui inceput...

Si iata-ma si la finalul celor 4 ani de facultate... m-am trezit in anul 4 cu o tona de examene la usa, cu lucrarea de licenta batand din ce in ce mai tare in geamul meu si strigand: "Scrie-ma"... tot acum am avut norocul extraordinar de a avea cel mai tare profesor de limba chineza din lume, profesorul fara de care nu as fi invatat nimic, nu as fi putut sa termin aceasta facultate... un profesor caruia ii voi ramane toata viata recunoscatoare si care are eterna mea admiratie si devotament... Momentul de absolvire a fost atat de frumos... terminam o etapa importanta din viata... eram fericita, dar si trista in acelasi timp... mama nu era alaturi de mine sa se bucure de moment...a fost tata si prietenii cei mai apropiati, dar parca grupul nu era complet... un gol in suflet tot aveam... Am luat cuvantul in momentul decernarii diplomelor, am vorbit in fata unui amfiteatru plin... am reusit sa-mi duc la bun sfarsit discursul, chiar daca picioarele imi tremurau...

Pasul urmator a fost angajarea... nu tocmai serviciul pe care il visam, dar care la momentul respectiv mi-a asigurat siguranta de care aveam nevoie, linistea bunicului... imi aduc aminte cum stateam la masa si bunicul imi spunea... "Vezi, am avut dreptate sa am incredere in tine...ai terminat facultatea, te-ai angajat...acum trebuie doar sa-ti mai gasesti un barbat alaturi de care sa-ti faci o familie"

Viata mea incepuse sa se aseze, eu incepusem sa ma linistesc, dar... se pare ca Dumnezeu a vrut sa-mi arate din nou ca viata fara suferinta nu exista... intr-o duminica linistita si frumoasa, am primit un telefon care m-a cutremurat, care m-a adus din nou in infern, care m-a adus din nou intr-o stare de inconstienta si tristete profunda... Bunu al meu nu mai era, Bunu al meu a vrut sa se intalneasca cu fata lui si a plecat langa ea... brusc si din senin... ultimele lui cuvinte: "Eu pana in ultima clipa o sa muncesc" si s-a stins... in bratele baiatului sau mult iubit... Singurul lucru care mi-a adus liniste atunci a fost ca nu a suferit, ca s-a dus cu zambetul pe buze pentru ca stia ca o sa fie alaturi de fata de care i-a fost dor timp de 7 ani de zile, ca s-a stins in bratele fiului sau de care era extrem de mandru...

Daca pentru Bunu totul s-a produs fara suferinta, la mine a fost exact invers... acest moment a insemnat o noua razvratire impotriva lui Dumnezeu si o noua dorinta de a ma duce si eu alaturi de ei... din nou am avut nevoie de Bunica mea mult iubita si de prietenii cei mai buni alaturi de mine... munca a fost si ea un element care m-a facut sa-mi distraga atentia... dar din nou ochii mei ramasesera fara lacrimi, iar corpul meu ramasese secat de putere...