Au trecut 25 ... (II)

Anul 2001 a fost cel mai urat an din viata mea...cel mai greu...anul pe care, daca as putea l-as sterge cu buretele, dar din pacate nu se poate si viata merge mai departe...

Au urmat 4 ani de liceu care au fost impartiti in mod egal in doua etape: Directia 5 si Tenis... Primii doi ani au fost dedicati in exclusivitate baietilor de la Directia 5. De ce tocmai ei? Pentru ca a fost ultimul concert la care m-am dus cu mama si cu ajutorul muzicii lor, dar si a baietilor imi aduceam aminte de acele momente de fericire, ma simteam mai aproape de mama. Timp de 2 ani de zile nu am ratat niciun concert de-al baietilor, imi aduc aminte cum il sunam pe tata la 3 sau 4 dimineata si ii spuneam sa vina sa ma ia din cine stie ce club din Bucuresti. Bietul de el nu spunea nimic...stia ca este o modalitate de a ma face sa uit, de a ma face sa trec peste tot ce se intamplase...

Dupa aceea am redescoperit o mai veche pasiunea de-a mea... tenisul... mi-am luat atestatul de instructor de tenis, am devenit arbitru de tenis, am scris la o revista de tenis, am mers la fiecare turneu de tenis din Bucuresti si din Romania. La sfarsitul clasei aXIIa trebuia sa dau BAC-ul... in loc sa ma duc la meditatiile pentru examenul de admitere la facultate eu eram pe terenul de tenis, nu ma putea desprinde de aceasta noua pasiune, nu ma puteam desprinde de aplauzele din tribuna, de emotia unui punct, de supararea cand favoritul meu nu castiga un meci... am mers prin tara pentru a fi alaturi de jucatorii mei preferati... bineinteles ca niciodata nu am mers singura... am avut langa mine o fata la fel de nebuna ca mine (poate chiar mai nebuna), care mi-a devenit cea mai buna prietena si alaturi de care am ras, am plans, am aplaudat, m-am enervat...

Anul 2004 a fost si anul in care am intrat la facultate... dupa multe momente de incertitudine, de hotarari bruste, de razgandiri la fel de bruste am luat decizia de a da examen la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine, specializarea Chineza-Franceza. Foarte multa lume m-a intrebat de ce tocmai chineza? In momentul respectiv mi s-a parut cea mai buna alegere, China... o tara in continua dezvoltare, tara cu cea mai mare populatie din lume... Romania... tara invadata de chinezi. Vedeam un viitor frumos si aveam planuri mari de viitor... cred ca orice adolescent la 18-19 ani cand se hotaraste sa dea admiterea la facultate este emotionat, excitat, fericit, plin de sperante...

Primul an a fost exact asa cum mi l-am imaginat... emotiile primului examen, fericirea de a lua prima nota de 10 la cel mai exigent profesor, bucuria de a termina integralista primul an si de a nu avea niciun examen... Tot in primul an de facultate m-am decis ca trebuie sa schimb ceva la mine... nu puteam sa mai fiu o persoana retrasa, tematoare sa vorbesc in public... am decis sa ma inscriu in ASLS... sau altfel spus Asociatia Studentilor din Facultatea de Limbi si Literaturi Straine... acest pas, pot spune ca mi-a schimbat viitorul, firea...m-a invatat ce inseamna lucrul in echipa, comunicarea, resursele umane, schimburile de experienta...m-a invatat enorm de multe...am cunoscut oameni extraordinari care au avut un impact foarte mare in viata mea...de la care am invatat foarte multe, care mi-au ghidat pasii, care mi-au aratat ca pot face mult mai multe decat credeam, ca ma pot dezvolta, ca ma pot descurca singura, ca pot lua decizii importante singura... dupa un an si ceva de voluntariat am ajuns presedintele ASLS... poate una dintre cele mai frumoase experiente de pana acum... ce am facut in toata aceasta perioada? Multe: organizat targuri de cariera, angajat tineri in diverse pozitii in companiile multi-nationale, am incercat sa schimb in bine viata studentilor din facultatea mea, am mers in vizita la Parlamentul European, am participat la nenumarate petreceri de neuitat alaturi de colegii si prietenii mei din ASLS si lista ar putea continua...

Tot in timpul anilor de facultate m-am indragostit pentru prima data...tanara, nerabdatoare sa-mi traiesc viata la maxim, credula...am fost fermecata de cuvinte inselatoare, de planuri de viitor frumos imbracate, de vise pe care credeam ca le avem impreuna... se spune ca in dragoste si in razboi este permis orice... din dragoste am plecat de acasa de nenumarate ori, din dragoste era sa renunt la religia mea, din dragoste vroiam sa ma casatoresc la 20 de ani si sa am o viata compusa din: gatit si ingrijit copilasii, din dragoste am mancat bataie, din dragoste am renuntat la propriile idei despre viata, din dragoste m-am anulat pe mine ca persoana si am acceptat un om care era cu mult inferior mie, dar despre care nu vroiam sa-mi dau seama de nimic... Din fericire m-am trezit la timp... familia a dat o petrecere in momentul in care a aflat ca totul s-a terminat... pentru ei cosmarul se incheiasera, pentru mine... iluzia unui inceput...

Si iata-ma si la finalul celor 4 ani de facultate... m-am trezit in anul 4 cu o tona de examene la usa, cu lucrarea de licenta batand din ce in ce mai tare in geamul meu si strigand: "Scrie-ma"... tot acum am avut norocul extraordinar de a avea cel mai tare profesor de limba chineza din lume, profesorul fara de care nu as fi invatat nimic, nu as fi putut sa termin aceasta facultate... un profesor caruia ii voi ramane toata viata recunoscatoare si care are eterna mea admiratie si devotament... Momentul de absolvire a fost atat de frumos... terminam o etapa importanta din viata... eram fericita, dar si trista in acelasi timp... mama nu era alaturi de mine sa se bucure de moment...a fost tata si prietenii cei mai apropiati, dar parca grupul nu era complet... un gol in suflet tot aveam... Am luat cuvantul in momentul decernarii diplomelor, am vorbit in fata unui amfiteatru plin... am reusit sa-mi duc la bun sfarsit discursul, chiar daca picioarele imi tremurau...

Pasul urmator a fost angajarea... nu tocmai serviciul pe care il visam, dar care la momentul respectiv mi-a asigurat siguranta de care aveam nevoie, linistea bunicului... imi aduc aminte cum stateam la masa si bunicul imi spunea... "Vezi, am avut dreptate sa am incredere in tine...ai terminat facultatea, te-ai angajat...acum trebuie doar sa-ti mai gasesti un barbat alaturi de care sa-ti faci o familie"

Viata mea incepuse sa se aseze, eu incepusem sa ma linistesc, dar... se pare ca Dumnezeu a vrut sa-mi arate din nou ca viata fara suferinta nu exista... intr-o duminica linistita si frumoasa, am primit un telefon care m-a cutremurat, care m-a adus din nou in infern, care m-a adus din nou intr-o stare de inconstienta si tristete profunda... Bunu al meu nu mai era, Bunu al meu a vrut sa se intalneasca cu fata lui si a plecat langa ea... brusc si din senin... ultimele lui cuvinte: "Eu pana in ultima clipa o sa muncesc" si s-a stins... in bratele baiatului sau mult iubit... Singurul lucru care mi-a adus liniste atunci a fost ca nu a suferit, ca s-a dus cu zambetul pe buze pentru ca stia ca o sa fie alaturi de fata de care i-a fost dor timp de 7 ani de zile, ca s-a stins in bratele fiului sau de care era extrem de mandru...

Daca pentru Bunu totul s-a produs fara suferinta, la mine a fost exact invers... acest moment a insemnat o noua razvratire impotriva lui Dumnezeu si o noua dorinta de a ma duce si eu alaturi de ei... din nou am avut nevoie de Bunica mea mult iubita si de prietenii cei mai buni alaturi de mine... munca a fost si ea un element care m-a facut sa-mi distraga atentia... dar din nou ochii mei ramasesera fara lacrimi, iar corpul meu ramasese secat de putere...

Au trecut 25... ( I )

Era o zi de miercuri...mama tocmai plecase de la doctor si se indrepta spre cursuri la facultate...cand deodata...m-am decis sa ies...sa-mi fac aparitia in aceasta minunata lume...nu mai imi placea acolo in burtica, nu puteam vorbi, nu puteam alerga, nu puteam manca ce vreau eu...ce sa mai? vroiam sa razbat in viata...uite asa pe 17 aprilie 1985 am facut ochisori la Spitalul Municipal din Bucuresti...de atunci au trecut 25 de ani...cu bune si cu rele...

Primele amintiri imi sunt destul de vagi...nu-mi aduc aminte nici cum ma punea bunica pe masa din bucatarie intr-o cutie, nu-mi aduc aminte cum imi bagam degetele de la picioare in gura sau cum mancam o lamaie intreaga fara sa ma stramb,cum ma trezeam la 2-3 noaptea pentru ca vroiam sa ma uit la video la bunici, cum o cautam pe mama in fiecare coltisor al casei si nu vroiam sa o las sa plece la serviciu, biata de ea trebuia sa se ascunda in boxa ca sa nu o vad eu...Prima amintire foarte clara este de la revolutie...stiu ca ma ascundeam cu mama si cu bunica sub geamul de la dormitor si afara, pe strada trecea un puhoi de lume cu arme in mana...din departare se auzeau impuscaturi...eu nu stiam ce se intampla, dar eram fermecata de sunetul gloantelor... Urmatoarea amintire extrem de clara este aceea cand stateam cocotata in pat, cu toata familia pe langa mine si ne uitam la Dallas...mama imi citea cu voce tare dialogul, ca doar eram prea mica sa citesc singura :)

Au urmat cativa ani minunati alaturi de cei mai tari bunici din lume, alaturi de ei am cutreierat parcurile, am alergat, am topait, am mancat prima inghetata, am baut primul Cico, m-am catarat in primul copac, mi-am

facut propriile rachete si propriile motociclete din trunchiurile copaciilor... tot la frageda varsta de 6-7 ani era sa-mi omor verisorul dintr-o banala greseala, eu veneam de la vale inspre lac...ce sa-i faci daca el mi-a stat fix in cale si a cazut in apa??? Dupa aceea ne-am alergat prin tot parcul, el aruncand in mine cu ciulini, eu plangand nevoie mare ca ma doare...

Prima zi de gradinita a fost o adevarata oroare...am plans neincetat si nu vroiam sub nicio forma sa ma lase acolo...cu timpul m-am obisnuit si am inceput sa joc in piesele de teatru puse in scena de educatoarea mea, am invatat cantecele si poezioare in franceza, mi-am facut primele prietene, dar atunci m-a luat si primul baiat de mana si mi-a spus ca suntem impreuna...

Au urmat anii de scoala generala...cand purtam celebra uniforma comunista, dar care in realitate nu a fost atat de rea...au fost ani intregi in care am terminat cu coronita pe cap...doar eram cea mai cuminte si cea mai silitoare...imediat cum suna clopotelul eram in clasa, in banca cu mana la spate asteptand sa inceapa ora. Un alt pas important l-am facut cand am trecut de la doamna invatatoare la doamna diriginta si la doamnele profesoare. Clasele 5-8 au fost dintre cele mai frumoase...nu aveam probleme...nu aveam griji...aveam persoanele iubite langa mine...nimic nu-mi lipsea. Atunci am intrat in prima "bisericuta", cum bine spunea doamna diriginta. Eram 3 fete si 3 baieti, 6 nebuni... care timp de 4 ani de zile am impartit si bune si rele, care ne-am distrat, am plans impreuna... imi aduc si aminte acum reactia unuia dintre membrii grupului cel vesel cand in clasa aVa trebuia sa stau cu el in banca: "Nu cu 220 in banca" (atunci toata lumea credea ca am bagat degetele in priza si asta numai pentru ca aveam si eu parul mai valvoi decat in mod normal)...dupa aceea acest baiat mi-a devenit un bun amic...

In clasa aVIIIa am inceput sa tremur de frica...urma examenul de capacitate si examenul de admitere la liceu...nu o sa uit niciodata dezamagirea ca nu am avut media pe care o asteptasem la examen...cum nu o sa uit niciodata bucuria ca am luat 10 la proba orala de franceza la admiterea in liceu...sau mai bine zis bucuria de a o vedea pe mama mea in gradina interioara de la Scoala Centrala...aveam pe cine sa iau in brate si cui sa impartasesc bucuria de a fi intrat la liceul pe care mi l-am dorit si mai ales ca am intrat cu o medie mare...nu o sa uit niciodata imbratisarea mamei mele de atunci...

Vara anului 2000 a fost una de neuitat...a reprezentat prima mea iesire in strainatate cu mama si cu tata, prima calatorie cu avionul...Mama a vrut sa-mi ofere cadou de sfarsit de scoala generala si inceput de liceu o luna in minunata Suedie...si a fost o luna magica, fermecata, de neuitat...in aceasta calatorie am descoperit gustul pizzei, am tremurat de spaima in Castelul Groazei din parcul de distractii Lindstrom, am intrat pentru prima data intr-un submarin, am invatat primele cuvintele in limba suedeza (Sov gut si zo elskay dej - nu mai stiu cum se scrie, dar stiu ca inseamna noapte buna si te iubesc)...a fost atat de frumos...

Spre sfarsitul anului mama s-a gandit sa-mi mai faca o surpriza si mi-a cumparat o garsoniera, vroia sa fiu independenta, sa fiu singura... vroia sa-mi dea primul imbold de a-mi lua viata in propriile maini...probabil ca stia ceva...

La inceputul anului 2001 totul parea ireal de frumos pentru mine: incepusem liceul, imi placea si aveam note bune, aveam propria mea garsoniera si stateam in sfarsit singura, aveam cea mai frumoasa familie ever, aveam gasca mea de prieteni si multe planuri de viitor... Nici macar o secunda nu mi-a trecut prin cap ca totul se va sfarsit in cateva zile...

Pe 9 mai totul a luat sfarsit...am simtit cum toata lumea mea se destrama, cum totul se darama, cum cea mai mica farama de viata din corp mi se sfarseste...am simtit ca nu mai am rost pe lumea asta, ca nu mai are niciun sens sa mai traiesc... pe 9 mai 2001 am primit cea mai grea lovitura din viata mea...mi-am pierdut mama, prietena, confidenta, sora...tot ce aveam mai scump pe lume...totul mi-a fost rapit in 3 zile...mi-a fost rapit de un Dumnezeu crud care a dorit sa-mi arate ca viata nu este numai zahar si miere ci si durere, agonie...

Ajunsesem la varsta de 16 ani si nu mai vroiam sa merg mai departe... dar... cineva m-a convins ca trebuie sa o fac... am continuat viata pentru singura amintire palpabila de la mama mea... pentru bunicii mei... pentru oamenii care tocmai isi pierdusera fiica, dar incercau sa aiba un zambet pentru a ma ajuta pe mine sa trec peste... ei plangeau cand nu eram langa ei, eu plangeam cand nu eram impreuna, era un cerc vicios din care nu puteam iesi, dar care a fost decisiv pentru viata mea... pe langa bunici au mai existat doua persoane extraordinar de importante pentru mine, doua persoane care ma sunau in fiecare zi si la cel mai mic semn de depresie in 5 minute erau la mine si incercau sa ma repuna pe picioare, doua persoane care desi ma cunosteau de putin timp au fost langa mine cum foarte putini au fost, doua persoane care mi-au daruit timpul, umarul lor...nu cred ca vreodata voi putea sa le multumesc indeajuns de mult pentru tot ceea ce au facut pentru mine...

Aici pot spune ca s-a incheiat o perioada din viata mea...perioada cea mai fericita a copilariei mele, perioada in care eram un copil, in care nu aveam nicio problema, in care ma bucuram de fiecare clipa fara sa ma gandesc la viitor sau la ce va urma...

Sa nu uitam sa fim sexy...

Agitatia de fiecare zi... munca... stresul... grijiile... toate acestea ne pot face sa uitam de noi... sa uitam sa ne respectam, sa fim frumoase, sa fim sexy... nu trebuie sa fii sexy doar pentru cel de langa ci mai ales pentru tine ca persoana, pentru tine ca femeie...

Si ce poate sa fie mai frumos si mai sexy decat sa ai o lenjerie intima de neegalat? Tocmai de aceea o buna prietena mi-a aratat cateva poze... mie mi-au placut... sper sa va placa si voua...

Daca vreti sa aflati mai multe detalii uitati-va pe:  http://amelie.ro/fashionista/lenjerie-intima

Enjoy everyone ;)

Par cret... minte creatza :)

Ei bine... a trecut si mica perioada de criza... e adevarat am avut cateva zile destul de proaste, dar astazi, marti 13 totul a revenit la normal... cum bine a spus o prietenea de-a mea UN NOU INCEPUT se intrevede, iar de acum incolo totul o sa fie nu bine ci FOARTE BINE, nu-i asa? :)

Exista momente cand mintea o ia razna, cand nu poti sa-ti controlezi gandurile, trairile, sentimentele, emotiile... toate vin de-a valma... cateodata nu sunt cele mai bune idei... poate sunt cele mai proaste...

Din fericire am avut alaturi de mine un suflet cald care a stiut sa ma ia in brate atunci cand mi-a fost greu si nu-mi puteam opri lacrimile, o gura mare care a stiut sa ma ia la rost si sa-mi spuna in fata ca sunt proasta (pentru ca in momentul respectiv chiar eram) si ca am o minte la fel de creata precum parul, un mesaj de incurajare si de aducere aminte ca este alaturi de mine ori de cate ori am nevoie, o conversatie care m-a trezit la realitate si care mi-a aratat si partea pe care eu nu o vedeam sau nu mi-o inchipuiam... ce sa mai... mi-am dat seama inca o data cine este alaturi de mine si cine ma iubeste... cine ma accepta cu toate nebuniile mele si cu toate temerile mele...

Si uite asa imi dau seama ca sunt norocoasa ca ii am alaturi de mine...

Ce faci?

Totul incepuse sa fie asa cum imi imaginasem... eram cu adevarat fericita... de foarte mult timp nu mai avusesem o asemenea senzatie... aveam nenumarate planuri de viitor, vedeam orice in roz, nimic nu era imposibil... imi spuneam in gand: in sfarsit Dumnezeu mi-a dat si mie ocazia sa fiu fericita cu adevarat, am asteptat mai multi ani, dar se pare ca a meritat...

Ei bine...asa cum a inceput asa s-a si terminat... brusc... brusc am ramas fara aer... brusc am simtit ca mi se duce pamantul de sub picioare... brusc am vrut sa ma prabusesc intr-o prapastie din care sa nu mai pot iesi niciodata... brusc am vrut sa dispar si nimeni sa nu ma mai gaseasca, nimic sa nu ma mai atinga... sa ma prefac in praf... in vant... ceva care sa se duca departe... foarte departe...

Ce faci cand simti ca totul se sfarseste? Ce faci cand simti ca nimic nu mai este al tau? Ce faci cand simti ca nu mai ai pentru ce lupta mai departe? Ce faci cand descoperi ca totul a fost o mincinca, ca totul a fost o iluzie... o poveste frumos ambalata dar atat de putreda in interior... ce faci????

Ale tineretii amintiri... ale tineretii valuri

Stand zilele trecute la birou am inceput sa-mi aduc aminte de micile aventuri ale tineretii... dintr-o data m-a apucat melancolia... a fost o perioada frumoasa, dar si trista in acelasi timp... treceam foarte repede de la agonie la extaz si invers...

Aveam numai 7 ani cand i-am spus prima data mamei ca sunt indragostita... precoce intr-adevar... dar si dragostea mea era una mai mult decat imposibila... era vorba de Michael Jackson... imi aduc aminte cum incerca biata mama sa ma opreasca din plans atunci cand "the king of pop" a venit pentru a doua oara in Romania si eu tipam in gura mare ca trebuie sa ma duca sa ma vada ca sigur ma va alege de nevasta... acum mor de ras cand ma gandesc... atunci mi se parea ca mi s-a terminat viata... tot din cauza lui Michael Jackson nu am mai vorbit cu familia mea o saptamana... pentru Michael mi-am lasat parul lung...

Peste cativa ani ma duceam fericita la mami sa-i spun ca din nou sunt indragostita... bineinteles ca iar era impresia mea total gresita... dar si atunci... m-am certat cu mama... ma fardam, parfumam, coafam (desi aveam numai 12 ani)... toate ca sa ma remarce "barbatul vietii mele" :))

Cand am crescut au crescut si nebuniile pe care le-am facut pentru persoana pe care o iubeam in acel moment (sau credeam ca o iubesc)... am plecat de acasa fara sa stie nimeni unde ma duc... mi-am mintit prietenii si familia spunandu-le ca ma duc intr-o tara cand eu eram in partea opusa... era cat pe ce sa renunt la religia mea pentru a ma conforma cerintelor parintilor persoanei pe care o iubeam... era sa nu termin facultatea pentru ca vroiam sa ma casatoresc si sa am copii... am acceptat jigniri, batai si multe altele doar pentru ca eram indragostita sau imi placea sa cred ca sunt indragostita...

Au existat momente cand si altii au facut nebunii pentru mine... declaratii de dragoste in cel mai mare magazin din Brasov... cadouri scumpe... planuri de viitor imposibile... bilete de avion... despartiri spectaculoase... plecari in noapte... razvratire impotriva prietenilor... renuntari...

Acum... imi place sa cred ca m-am maturizat, ca privesc viata cu alti ochi... dar tot as fi dispusa sa fac multe nebunii din dragoste... numai ca acum ma gandesc de mai multe ori inainte sa duc la bun sfarsit planul... ma gandesc si la consecinte, ma gandesc si la bune si la rele... o fi bine sa fac asta? o fi rau? ce parere o avea? ce se va intampla daca o fac? ce se va intampla daca nu o fac?

Dar oare nu era mai bine in tinerete cand nu ma interesau consecintele? Cand ma lasam dusa de val si traiam fiecare moment din viata la maxim?

Romantismul - o cauza pierduta...

De cand ma stiu mi-a placut sa ma uit la filme de dragoste, la filme romantice, la comedii romantice... poate de aceea am si crescut cu o imagine idilica asupra notiunii de "iubire", de "dragoste"... realitatea mi-a dovedit ca 90% din ceea ce vad in aceste filme este fictiune... sau poate reprezinta dorintele ascunse ale scenaristilor... de fapt sunt convinsa ca reprezinta dorintele a milioane de femei care si-au creionat de mici portretul barbatului perfect, imaginea povestii de dragoste perfecte...

Printul pe cal alb... salvarea din lumea banala in care traiesc... dragostea la prima vedere...cererea in casatorie facuta la cel mai inalt etaj al turnului Eifel din capitala dragostei... si cate si mai cate...

Care este realitatea anului 2010?

Pot spune doar ca nu-mi place absolut deloc ceea ce vad... uitam sa ne privim in ochi, uitam sa ne imbratisam, sa ne sarutam tandru si indelung, sa ne rasfatam cu un buchet de flori, cu o cina la lumina luminarilor, cu o plimbare sub clar de luna, cu o cutie de bomboane in forma de inimioara sau de ce nu sa ascultam un blues si sa ne pierdem pe notele muzicale intr-un dans lent, dar atat de profund si de sensibil... uitam sa spunem un simplu "mi-e dor de tine" sau mai complicatul, dar atat de necesarul "te iubesc"...

Toate aceste cuvinte tandre, emotionante, aceste trairi atat de frumoase au fost inlocuite de cuvinte dure: "ce te-as f...", "ce ti-as t...", "ce ti-as s..."... sunt cuvinte pe care le aud adesea la tinerii din ziua de azi, la fetele si baietii de liceu din autobuz, in mesajele de pe retelele de socializare etc...

Oare de ce am uitat semnificatia romantismului? De ce am uitat sa-l mai traim? De ce ni se pare atat de demodat? De ce ni se pare banal?