De la inceput...din nou

Am intrat intr-un nou an...2013...nici nu-mi vine sa cred cat de repede s-a scurs 2012, dar timpul trece din ce in ce mai repede, eu imbatranesc din ce in ce mai tare, lucrurile se succed din ce in ce mai repede, oameni intra si pleaca din viata mea din ce in ce mai infricosator, dezamagirile sunt din ce in ce mai mari, surprizele sunt din ce in ce mai putine, dar mai valoroase... zambesc, plang, rad, iubesc, urasc... asta se intampla in fiecare an, dar in fiecare an le resimt altfel, le traiesc altfel



Iata ce am facut in 2012 pe scurt...
- mi-am schimbat locul de munca
- mi-am revazut prieteni din colturi indepartate ale lumii
- mi-am facut prieteni noi
- am invatat ca orice schimbare este grea, dar poate fi si benefica
- am iubit si am fost iubita
- am dansat, cantat, jucat tenis, patinat, alergat
- am petrecut momente minunate alaturi de oameni minunati
- am realizat care sunt prietenii adevarati, dar si persoanele de care incet incet trebuie sa ma indepartez
- am vizitat o tara frumoasa, plina de surprize
- am ras si am plans
- am primit cel mai frumos cadou si am realizat ca viata este mult mai frumoasa in doi si ca asa vreau sa mi-o petrec

Nu stiu cum o sa arate 2013 sau ce o sa se intample, dar de un lucru sunt sigura: eu o sa incerc sa traiesc fiecare moment din plin si sa ma bucur de ceea ce mi se ofera, pentru ca, desi este un cliseu, imi place sa cred in... CARPE DIEM!

Eu cred...

Astazi am primit un mail foarte interesant si m-am gandit sa-l impartasesc aici: 

Eu Cred...

Ca nu trebuie sa ne schimbam prietenii,

Daca intelegem ca prietenii se schimba.

Eu Cred...

Ca indiferent cat de bun este un prieten,

El tot te va rani, din cand in cand,

Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta. 

Eu Cred...

Ca o adevarata prietenie continua sa creasca,

Chiar si la distantele cele mai mari.

Eu Cred...

Ca imi ia foarte mult timp

Sa devin persoana care as vrea sa fiu.

Eu Cred...
Ca poti merge in continuare,

Mult timp, dupa ce ai crezut ca nu mai poti.

Eu Cred...

Ca suntem responsabili de ceea ce facem,

Indiferent de ceea ce simtim.

Eu Cred...

Ca prietenul meu si cu mine

Putem face orice sau nimic

Si totusi sa ne distram de minune.

Eu Cred...

Ca uneori, oamenii de la care te asteptai sa te loveasca,

Atunci cand ai cazut,

Vor fi aceia care te vor ajuta sa te ridici.

Eu Cred...

Ca maturitatea are mai mult de a face

Cu genurile de experiente pe care le-ai incercat,

Decat cu cate aniversari ai sarbatorit.
   

Eu Cred...

Ca nu intotdeauna este suficient

Sa fii iertat de ceilalti.

Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti.

Eu Cred...

Ca trecutul nostru si circumstantele

Poate ca au avut influenta asupra a ceea ce suntem acum,

Dar numai noi purtam raspunderea pentru cine vom deveni.

Eu Cred...

Ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat,

Cand un prieten te cheama in ajutor,

Vei gasi in tine forta sa-l sustii.

Eu Cred...

Ca diplomele atarnate pe perete

Nu te transforma automat intr-o fiinta umana decenta.

Eu Cred...

Ca ar trebui sa trimiti gandurile astea

La toti oamenii in care crezi, eu tocmai am facut-o.

O scrisoare...

Nu mai sunt sigura de nimic in ultima vreme...numai un lucru il pot spune cu siguranta...mi-e dor de tine...mi-e dor de tine si iar mi-e dor de tine. Imi este frica sa o spun cu voce tare, imi este frica sa recunosc acest lucru celorlalti, unii mi-au interzis sa ma mai uit in trecut, dar eu ce sa fac daca imi este dor de tine? Ce sa fac daca imi vine sa plang in fiecare seara cand iau telefonul in mana si as vrea sa te sun sa-ti povestesc ce am facut de-a lungul zilei? Ce sa fac cand imi doresc sa te am alaturi de mine cand merg la cumparaturi? Ce sa fac cand as vrea sa-ti aud sfatul? Cand as vrea sa-ti cer o opinie? Si acum imi aduc aminte ca nu am putut sa-ti sterg numele din telefon...as vrea sa-l am si acum...as vrea sa pot sa te sun...sa te aud, sa-mi spui ca ma iubesti si ca esti alaturi de mine...Ce ma fac cand nu stiu ce sa fac si as vrea sa imi spui tu? Ce sa fac cand am nevoie disperata de un sfat de la tine? Ce sa fac cand as vrea sa ma tii in brate si sa plang fara sa fiu intrebata de ce si tu sa stii de ce plang? Ce sa fac cand simt ca traiesc numai ca sa ajung sa fiu din nou alaturi de tine? Spune-mi...ce sa fac...

Mi-e dor de mirosul tau, mi-e dor de parul tau, mi-e dor de ochii tai, mi-e dor de bratele tale, mi-e dor de vocea ta, mi-e dor de absolut tot...

Se spune ca odata cu trecerea timpului durerea cedeaza, nu mai este asa de puternica, dar la mine parca este din ce in ce mai puternica, nu pot sa uit, nu pot sa nu mai plang, nu pot sa nu-mi mai fie dor, nu pot sa te las in urma...nu pot, dar nici nu vreau pentru ca tu reprezinti perioada cea mai frumoasa din viata... pentru ca tu esti o parte importanta din mine, pentru ca te iubesc enorm de mult si pentru ca as face orice sa fii din nou in viata mea...dar nu se poate, nu-i asa??? Nu se poate...si imi vine sa turbez de durere, de ciuda, de nervi, de oftica, de ce vrei tu...dar nu mai esti langa mine ca sa-mi spui ce vrei...nu mai esti langa mine...

Mi-e dor de tine si nu stiu ce sa fac ca sa nu-mi mai fie...nu vrei sa-mi spui tu???

Niciodata nu lua lucrurile de-a gata...

Imi aduc aminte cand am iesit la prima mea intalnire, cand aveam fluturasi in stomac, cand ma gandeam: "si daca maine ma saruta", cand nu stiam ce sa mai fac ca sa-i intru in gratii, ca sa-l surprind, ca sa-l farmec, ca sa-l fac al meu... Probabil ca acelasi lucru era si de partea cealalta...cat de frumoasa este perioada de inceput cand este acea vanatoare, cand incepe descoperirea celuilalt, cand astepti cu nerabdare sa vina urmatoarea intalnire ca sa vezi cum te mai surprinde, ce-ti mai spune, ce mai face... 

Odata cu trecerea timpului vad ca intervine o...nici nu stiu cum sa-i spun... liniste ca este langa tine si ca nu trebuie sa mai depui niciun efort...este acolo...sunt linistit/a... nu trebuie sa ma mai agit, nu trebuie sa il/o mai surprind, nu trebuie sa mai fac nimic deosebit...relatia este acolo si va fi acolo mult timp, chiar daca eu nu ma mai implic asa de mult... Oare cati dintre noi gandim asa? Oare cati dintre noi uitam sa pastram acea flacara de surpriza vie? Oare cati dintre noi luam totul de-a gata? Oare cati dintre noi spunem ca...eeee...oricum ma iubeste, oricum nu ma inseala etc...

Nu ma intelegeti gresit...nimic nu este mai frumos decat o relatie in care sa existe incredere deplina intre parteneri, dar totusi...parca increderea nu are nimic in comun cu...surprizele, cuvintele frumoase, atentiile, cadourile, inovatia, imaginatia dintr-o relatie. Si eu am momente in care pur si simplu nu am chef de nimic, nu vreau sa ma gandesc la nimic, cu atat mai putin sa fac o surpriza..de ce sa-mi bat eu capul cu asa ceva? De ce? Pai raspunsul il dau tot eu...pentru ca asa este frumos...pentru ca asa ii arati celuilalt ca il apreciezi, ca il iubesti, ca il respecti, ca vrei sa-l cuceresti in fiecare zi/saptamana/luna cand sunteti impreuna, pentru ca asa o relatie devine mai frumoasa, mai interesanta, mai focoasa, mai vie...

Orice gest cat de mic poate face diferenta...o cafea facuta dimineata, o floare adusa fara motiv, un sandvis la pachet (da da da - este demodat, dar este frumos rau), un pranz luat pe nepusa-masa cand amandoi sunt la serviciu, o evadare din oras, un Starbucks dupa o zi obositoare la birou, un masaj, un dans fara muzica pe fundal, o serenada, o plimbare la lumina lunii, o inghetata in miez de noapte etc... sau pur si simplu... o vorba frumoasa...

O relatie vie, o relatie frumoasa este atunci cand nu uitam sa ne surprindem partenerul...parerea mea...a voastra care este?  

Primavara...cu alaiul ei...

In prima dimineata cand m-am trezit si am vazut razele soarelui navalind la mine in camera am plecat zambind de acasa...caldura acelor raze de soare imi incalzeau nu numai corpul ci si sufletul...asteptam aceasta renastere a naturii si poate ca in acelasi timp asteptam si o renastere a mea...

A fost o iarna grea, o iarna a schimbarilor, o iarna a gandurilor, a emotiilor... o iarna cu multa zapada si multa gheata... dar a trecut...

Au aparut lalelele...florile mele preferate...imi place la nebunie sa le admir, sa vad cum se inalta si se deschid, cum coboara si se inchid...oare nu acelasi lucru face si sufletul meu? Oare nu se deschide si se inchide? Oare cum este acum? Este dornic sa primeasca razele soarelui sau nu vrea sa iasa din carapacea lui si mai sta la hibernat ceva timp... Nu stiu... inca nu m-am decis...

Insa ma bucur ca a iesit soarele, ca este cald... ma bucur ca natura imi da putere sa renasc si eu odata cu ea...

Sarbatorile de Iarna si ale sale sentimente

Mai sunt cateva zile si vine Craciunul…Nici anul asta nu am reusit sa intru in atmosfera si in spiritul sarbatorilor de iarna…nu stiu de ce…pur si simplu nu mai simt nicio bucurie nici cand ascult colinde, nici cand ma gandesc la impodobirea bradului de Craciun, nici macar la gandul ca o sa vina Mos Craciun si o sa-mi aduca un cadou. Am pierdut acest sentiment de bucurie in ultimii cativa ani, am tot incercat sa-l recapat, dar nu am reusit. Oare de ce ?

Imi aduc aminte cum erau sarbatorile cand eram mica. Eram cea mai fericita sa impodobesc casa, nu faceam un simplu brad de Craciun ci fiecare coltisor din casa era decorat si amintea de Sfintele Sarbatori de iarna. Tata venea cu bradul acasa, era jumatate din sufragerie si de fiecare data mi se parea tot mai frumos. In fiecare an schimbam globurile si aveam cate o tematica diferita. Indragostita inca de mica de culoarea galben nu lipseau niciodata globuletele aurii, fie ca erau in brad, fie ca aveam un ornament special cu globuri aurii. Bunica facea cozonacul, umpland casa de mirosul inconfundabil de Craciun…Ma duceam si colindam atat vecinii cat si prietenii apropiati…ma trezeam in mijlocul noptii, ma duceam peste parinti in sufragerie, aprindeam toate luminile si incepeam sa caut dupa cadourile de la Mos Craciun. Parintii adormiti, se sculau si ei, pentru ca nu aveau ce sa-i faca copilului nebun care nu mai avea rabdare pana dimineata. Toata copilaria am avut cel mai bun Mos din lume, intotdeauna baza bradului era plina de cadouri pentru mine…de la haine, la jucarii, la carti, la CD-uri (cand ne-am mai modernizat putin), puteam gasi absolut orice si avea numele meu scris pe el. Au fost momente absolut minunate, pe care as vrea sa le retraiesc la infinit, as vrea mereu sa fiu acel copil nebun din mijlocul noptii cu ochii plini de lacrimi de fericire la vederea celui mai mic cadou ales cu cea mai mare grija, impachetat in cea mai frumoasa hartie si daruit cu cea mai mare dragoste. 

Ziua de Craciun era si ea speciala pentru ca ne strangeam cu totii la bunici si aveam o mare masa in familie…Stefan Hrusca era intotdeauna pe fundal si ne acompania pe toata durata mesei.A doua zi de Craciun plecam in vizite, la prieteni, eram ajutoarele lui Mos Craciun si mergeam sa impartim cadouri…la randul nostru primeam altele in schimb…Mosul era darnic peste tot si intotdeauna

Ei bine…toata aceasta atmosfera feeerica s-a destramat usor usor. Acum, oricat de mult as incerca nu mai regasesc bucuria si linistea sufleteasca din acea perioada…cred ca singura bucurie care inca mi-a ramas este aceea de a darui cadouri, de a fi eu Mos Craciun si de a vedea persoanele dragi mie ca se bucura de mica atentie de sub bradul imaginar…pentru ca dupa cum bine spuneam nu simt nevoia sa fac un brad de Craciun…

Oare Greench mi-a furat definitiv spiritul Craciunului? Eu il vreau inapoi…stie cineva ce as putea face pentru a-l primi inapoi? 

Aduceri aminte

In ultima vreme am niste nopti foarte agitate, visele pun stapanire pe mine...nu exista noapte in care sa nu visez, dar visele sunt amintiri, ca si cand as retrai anuminte momente din copilarie, din adolescenta... sincer, mie imi face foarte bine pentru ca sunt amintiri frumoase, sunt momente petrecute alaturi de persoane dragi sufletului meu, de persoane de care imi este dor in fiecare moment al vietii mele...

Mi-ar placea sa ma intorc in trecut, sa fiu din nou un copil care se juca in nisip alaturi de verisorii ei, sa-mi astept bunicul in fata scolii ca sa ma suie pe bicicleta si sa ma duc acasa, nu inainte de a-mi face cinste cu o inghetata. Mi-ar placea sa ajung acasa, sa-mi pun uniforma frumos in cuier, sa ma asez la birou si sa-mi fac temele asteptand-o pe mama sa intre pe usa, sa ma ia in brate si sa imi spuna ca ma iubeste. Mi-e dor de diminetile de weekend in care imi chemam bunicii ciocnind in tavan si ei veneau sus si luam un mic-dejun minunat impreuna, mi-e dor de momentele in care venea tata incarcat cu dulciuri si eu ma asezam in mijlocul sufrageriei si le aranjam…mi-e dor de incocenta acelor zile in care credeam ca tot ce zboara se mananca…

Mi-e teama ca aceste amintiri or sa dispara la un moment dat si toata aceasta perioada, atat de frumoasa va fi incuiata intr-o incapere in mintea mea si nu o sa mai am cheia sa o deschid…

Oare de ce un putem sa dam timpul inapoi si sa ne trezim exact in perioada in care vrem?