Cine decide...

Imi aduc aminte cand am discutat prima data cu mama mea despre un baiat... de cand a auzit dupa cine eram eu innebunita a incercat sa ma convinga ca nu este alegerea cea mai buna pentru mine, ca nu este asa cum mi-l imaginez eu si ca merit ceva mult mai bun... bineinteles ca am plans neincetat timp de cateva zile, dar acum imi dau seama ca avea dreptate...eu aveam 12 ani si el 20... o mica diferenta :) si nu era singura

Anii au trecut, din pacate nu am mai putut discuta cu mama despre "marile" mele iubiri, dar stiu ca intotdeauna s-a gasit cineva sa-mi spuna ca "nu, nu este pentru tine, nu, nu este bun, nu este ortodox, nu este roman, nu este inalt, este prea scund, este cam inchis la culoare"...sau au existat si cazuri in care mi s-a spus ca "nu sunt suficient de buna pentru baiatul lor, ca nu am calitatile necesare, ca nu sunt suficient de inalta sau slaba sau suficient de desteapta, ca nu sunt blonda" si lista poate continua... Oare cine decide daca partenerul de langa noi este sau nu este suficient de bun pentru noi? Cine decide daca se ridica sau nu la inaltimea asteptarilor? Parintii, prietenii, lumea din jurul nostru sau noi? Oare are cineva dreptul sa spuna ca cel pe care il iubim este sau nu este "THE ONE"?

Azi stateam de vorba cu o prietena si imi spunea ca tatal ei nu este de acord cu iubitul ei... eu i-am spus ca nu conteaza...important este daca se iubesc si daca se inteleg. Oare asa este? Oare chiar nu conteaza ce spun cei din jurul nostru despre partenerul de viata? Poti sa iesi in oras cu iubitul si cu gasca daca cineva din gasca nu-l place? Poti sa mai asisti la intalnirile de familie daca familia intreaga nu-l suporta?

Eu cred ca parerile celor din jurul tau nu sunt importante atata timp cat nu te afecteaza pe tine, atatat timp cat tu nu crezi ca au dreptate, atata timp cat esti convinsa ca esti alaturi de barbatul potrivit. Cu cine stai zi si noapte? Langa cine te trezesti dimineata? Cu cine faci dragoste? Pentru cine calci si pentru cine gatesti? Cu cine vrei sa-ti intemeiezi o familie? Cu parintii, cu prietenii sau cu iubitul tau?

Acum cativa ani familia mea a organizat o petrecere atunci cand m-am despartit... timp de ani de zile nu m-a interesat pararea lor, mi-am trait dragostea, eram convinsa ca fac cele mai bune alageri, ca ei sunt cei rai, ca ei nu ma inteleg, ca nu au idee ce inseamna dragostea adevarata... intr-un final s-a dovedit ca aveau dreptate, dar... probabil ca asta a fost norocul lor....sau ghinionul meu...

In ciuda tuturor acestor lucruri cred ca cel care decide si cel care are SINGURUL cuvant de spun in ceea ce priveste relatia si persoana iubita esti TU... nimeni nu are dreptul, nu trebuie si nu poate sa decida in locul tau... nu atunci cand vine vorba de persoana alaturi de care ai vrea sa-ti petreci toata viata...

Dorinte...spuse...ascunse...

Sunt convinsa ca fiecare dintre noi are mii si mii de dorinte... unele le spunem cu voce tare, altele raman pentru totdeauna undeva acolo, ascunse in sufletele noastre... Oare de ce ne este atat de greu sa ne exprimam adevaratele dorinte? Ne este frica de ce vor spune cei din jurul  nostru? Ne este frica ca sunt supra-realiste? Ne temem ca odata spuse nu vor mai deveni niciodata realitate?

Care este cea mai mare dorinta a ta? Si aici nu ma refer la acele dorinte... hai sa le spunem "comune"... nu vreau sa aud de: casa, bani, masina sau o calatorie in jurul lumii. Nu... aici ma refer la cea mai mare dorinta a ta... oricat ar fi de fantasmagorica, oricat ar fi de neobisnuita, oricat ar fi de ciudata...

Ai stat vreodata sa te gandesti ce ti-ai dori cel mai mult pe lumea asta? Ai stat vreodata sa te gandesti ce este cel mai important pentru tine pe lumea asta?

Eu... poate parea naiv, dar acum cateva zile am stat... m-am gandit si mi-am dat seama ce-mi doresc cu adevarat... nu sunt lucruri marete, nu sunt lucruri ciudate sau greu de realizat... mie mi se par lucruri banale, extrem de simple, dar atat de greu de gasit in ziua de azi...

Oare ce putem face noi ca sa ajutam aceste dorinte sa devina realitate? Cum putem forta natura ca noi sa fim multumiti cu adevarat? Oare mai suntem atat de naivi incat sa credem ca ne punem dorinta, suflam si hopa dorinta se indeplineste?

Cand spunem pa???

Acum cateva zile am vazut un film cu un subiect destul de interesant…dragostea eterna…si nu ma refer la dragostea vesnica pe care o purtam parintilor sau unor membrii din familie ci ma refer la acea persoana pe care nu o uitam niciodata indiferent ca traim langa altcineva…

Sa fie vorba despre prima iubire? Sa fie oare asa cum se spune ca prima dragoste nu se uita niciodata? Sau este vorba despre cea mai mare dragoste cu care, din diverse motive, nu am putut ramane? Vi s-a intamplat vreodata sa nu puteti trece peste o persoana, sa nu uitati sentimentele fata de un el sau o ea indiferent ca v-ati despartit de o bucata buna de timp?

M-a pus pe ganduri filmul. Subiectul avea ca protagonisti trei oameni, un cuplu casatorit si ce-a de-a treia femeie, prima iubita a sotului. Cel mai interesant era ca cele doua femei erau foarte bune prietene…prima iubita nu concepea ca sotia sa fie inselata, chit ca ea era inca indragostita de barbatul devenit sot intre timp…chit ca sotul inca o mai iubea pe fosta lui prietena, chiar daca in acelasi timp era indragostit de sotia lui…se poate oare sa fii indragostit de doua persoane in acelasi timp?

Niciodata nu m-am gandit ca as putea iubi doua persoane in acelasi timp, dar daca cela doua iubiri sunt diferite, daca sentimentele sunt la intensitati diferite? Oare este posibil? Cred ca intotdeauna va ramane o urma de afectiune fata de persoana langa care ti-ai petrecut cateva luni sau cativa ani, dar mai poate fi vorba de dragoste? Oare nu te inseli si pe tine si pe persoana de langa daca inca o mai iubesti pe fosta/fostul? Eu cred ca da…si nu e vorba de inselatul fizic (care de cele mai multe ori poate fi iertat) ci este vorba de inselatul emotional si psihic (care niciodata nu poate fi iertat sau trecut cu vederea, cel putin din punctul meu de vedere)

Cand putem spune ca am uitat definitiv o persoana? Putem oare sa tragem o linie in momentul in care incheiem o relatie? Putem spune gata, de maine nu ma mai gandesc la el/ea, de maine el/ea nu mai exista pentru mine, de maine nu mai simt nimic pentru el/ea?

Life must go on...

V-ati intrebat vreodata daca mai are vreun sens sa mai continuati? Daca mai are vreun sens sa traiti? Eu am avut nenumarate momente in care mi-am pus aceasta problema, dar cred ca de fiecare data mi-au revenit in cap cuvintele lui Freddie Mercury Show Must Go On, numai ca eu am inlocuit cu LIFE must go on...

Mai sunt cateva saptamani si vara asta se apropie de sfarsit... este a doua vara consecutiva in care nu am avut nicio zi libera, este a doua vara dedicata serviciului, a doua vara fara concediu, fara mare, fara soare, fara distractie... nu-mi lipseste marea, poate doar valurile, dar imi lipseste o perioada de liniste, de acalmie totala, de nepasare totala...

We must go on  

A fost o vara grea... nu stiu de ce... dar a fost o vara in care am simtit un mare gol in suflet... in care am simtit in fiecare clipa ca-mi lipseste ceva... in fiecare secunda am dus dorul cuiva, in fiecare secunda imi venea sa plang si sa nu ma mai opresc... a fost o vara a melancoliei fara neaparat sa fie un eveniment deosebit... in fiecare clipa ma gandeam "dar ce caut aici? ce fac? ce rost are tot zbuciumul asta? ce sens are sa simt ceea ce simt? de ce mai sunt aici?"...

Probabil ca sunt putin egoista... sunt sanatoasa, sunt fericita, iubesc cum nu am iubit de foarte mult timp, dar in acelasi timp ma simt pustiita... simt un mare gol in suflet pe care nimeni nu va putea sa mi-l umple... oricat de mult ar incerca.... niciodata... nimeni nu va mai putea intra in sufletul meu ca acea persoana, nimeni nu va putea sa ma mai iubeasca asa cum a facut-o ea, nimeni nu ma va putea intelege asa cum a facut-o ea, nimeni nu va mai fi alaturi de mine neconditionat asa cum a fost ea...

Se spune ca odata cu trecerea anilor incepi sa uiti, incepi sa te impaci cu ideea, dar eu nu am reusit sa o fac si nu cred ca o voi putea sa o fac vreodata... am momente in timpul zilei in care imi vine sa iau telefonul si sa o sun, dar imi dau seama ca nu mai am pe cine... sunt clipe in noapte in care imi vine sa ma duc in patul ei si sa ma cuibaresc in bratele ei protectoare, dar imi dau seama ca nu am unde... sunt sfaturi pe care stiu ca numai ea ar putea sa mi le dea, dar stiu ca trebuie sa iau eu singura deciziile respective... sunt atatea care-mi aduc aminte de ea si de cat de mult imi lipseste...

Asta e... life goes on... chiar daca uneori nu am chef

Revenire

Nu-mi vine sa cred cat de mult a trecut de cand am scris ultima data... nu stiu de ce, dar in ultimele saptamani de fiecare data cand ma apucam sa scriu, niciodata nu terminam poostarea...

Intre timp multe s-au intamplat in viata mea...si bune si rele...dar poate cel mai important lucru care a ramas si din fericire creste in intensitate in fiecare clipa este dragostea...

Dragostea pentru viata, dragostea pentru persoanele de langa mine, dar in special dragostea pentru el... pentru cel care este alaturi de mine si care ma face sa zambesc de fiecare data cand ma gandesc la el...

Sper ca de acum incolo sa ne reintalnim mai des si sa ne divulgam micile ganduri si pareri.

Au trecut 25... (III)

Era toamna lui 2008 si eu nu mai aveam niciun chef de viata...din nou...din nou ma aflam intr-un moment de cumpana, numai ca acum nu mai aveam langa mine cele doua persoane care sa-mi dea putere, sa-mi dea forta sa merg mai departe...acum era o singura persoana...bunica...bunica trebuia sa gaseasa undeva in strafundul ei puterea sa ma ajute pe mine sa trec peste pierderea suferita...eu sufeream, dar oare ea nu suferea? Petrecuse 65 de ani de viata alaturi de barbatul acesta...acum il pierduse..acum se trezise singura...din fericire am gasit putere una in cealalta sa mergem mai departe... brat la brat... pana cand Dumnezeu ne va desparti din nou...

Si iata-ma intrata in monotonie: serviciu, master, casa... serviciu, master, casa... pana cand...

Pana cand in viata mea a intrat un om deosebit, un om care a adus in ochii mei sclipirea de mult pierduta, care a insuflat in inima mea o dragoste in care nu mai credeam, care mi-a aratat ce inseamna linistea, ce inseamna comunicarea adevarata, ce inseamna sa-ti petreci timpul numai cu o singura persoana si sa nu-ti mai doresti pe nimeni si nimic altceva in jurul tau, sa uiti de tot ce e rau in viata ta, de toata tristetea si suferinta, de toate grijile...de asemenea el mi-a aratat ca nu sunt singura, ca pot vorbi absolut orice cu el si ca ma pot baza pe sfaturile lui, ca ma pot baza pe o imbratisare calda atunci cand am atat de mare nevoie de ea... tot alaturi de el am invatat ca nu degeaba imi place culoarea galbena (da, am realizat ca sunt ingrozitor de geloasa)... am invatat ce inseamna sa impart fiecare clipa din viata mea cu o persoana, ce inseamna sa iti doresti cu ardoare sa ajungi acasa si sa te vezi cu el...

A intrat intr-un moment in care imi pierdusem orice speranta ca ceva frumos se va mai intampla in viata mea, a intrat fara sa-mi dau seama si m-a cucerit...

Se fac 10 luni de cand zambesc cu fiecare por, de cand ma bucur cu adevarat de tot ce am in jurul meu... pentru asta ii multumesc...

Acestia au fost primii 25 de ani din viata mea... sunt curioasa ce o sa aduca urmatorii 25... sunt constienta ca o sa fie momente grele... poate si mai grele decat cele de pana acum, dar sunt convinsa ca cineva acolo sus ma iubeste si va avea grija de mine... si ca pe langa momentele grele vor fi si multe momente frumoase...

Au trecut 25 ... (II)

Anul 2001 a fost cel mai urat an din viata mea...cel mai greu...anul pe care, daca as putea l-as sterge cu buretele, dar din pacate nu se poate si viata merge mai departe...

Au urmat 4 ani de liceu care au fost impartiti in mod egal in doua etape: Directia 5 si Tenis... Primii doi ani au fost dedicati in exclusivitate baietilor de la Directia 5. De ce tocmai ei? Pentru ca a fost ultimul concert la care m-am dus cu mama si cu ajutorul muzicii lor, dar si a baietilor imi aduceam aminte de acele momente de fericire, ma simteam mai aproape de mama. Timp de 2 ani de zile nu am ratat niciun concert de-al baietilor, imi aduc aminte cum il sunam pe tata la 3 sau 4 dimineata si ii spuneam sa vina sa ma ia din cine stie ce club din Bucuresti. Bietul de el nu spunea nimic...stia ca este o modalitate de a ma face sa uit, de a ma face sa trec peste tot ce se intamplase...

Dupa aceea am redescoperit o mai veche pasiunea de-a mea... tenisul... mi-am luat atestatul de instructor de tenis, am devenit arbitru de tenis, am scris la o revista de tenis, am mers la fiecare turneu de tenis din Bucuresti si din Romania. La sfarsitul clasei aXIIa trebuia sa dau BAC-ul... in loc sa ma duc la meditatiile pentru examenul de admitere la facultate eu eram pe terenul de tenis, nu ma putea desprinde de aceasta noua pasiune, nu ma puteam desprinde de aplauzele din tribuna, de emotia unui punct, de supararea cand favoritul meu nu castiga un meci... am mers prin tara pentru a fi alaturi de jucatorii mei preferati... bineinteles ca niciodata nu am mers singura... am avut langa mine o fata la fel de nebuna ca mine (poate chiar mai nebuna), care mi-a devenit cea mai buna prietena si alaturi de care am ras, am plans, am aplaudat, m-am enervat...

Anul 2004 a fost si anul in care am intrat la facultate... dupa multe momente de incertitudine, de hotarari bruste, de razgandiri la fel de bruste am luat decizia de a da examen la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine, specializarea Chineza-Franceza. Foarte multa lume m-a intrebat de ce tocmai chineza? In momentul respectiv mi s-a parut cea mai buna alegere, China... o tara in continua dezvoltare, tara cu cea mai mare populatie din lume... Romania... tara invadata de chinezi. Vedeam un viitor frumos si aveam planuri mari de viitor... cred ca orice adolescent la 18-19 ani cand se hotaraste sa dea admiterea la facultate este emotionat, excitat, fericit, plin de sperante...

Primul an a fost exact asa cum mi l-am imaginat... emotiile primului examen, fericirea de a lua prima nota de 10 la cel mai exigent profesor, bucuria de a termina integralista primul an si de a nu avea niciun examen... Tot in primul an de facultate m-am decis ca trebuie sa schimb ceva la mine... nu puteam sa mai fiu o persoana retrasa, tematoare sa vorbesc in public... am decis sa ma inscriu in ASLS... sau altfel spus Asociatia Studentilor din Facultatea de Limbi si Literaturi Straine... acest pas, pot spune ca mi-a schimbat viitorul, firea...m-a invatat ce inseamna lucrul in echipa, comunicarea, resursele umane, schimburile de experienta...m-a invatat enorm de multe...am cunoscut oameni extraordinari care au avut un impact foarte mare in viata mea...de la care am invatat foarte multe, care mi-au ghidat pasii, care mi-au aratat ca pot face mult mai multe decat credeam, ca ma pot dezvolta, ca ma pot descurca singura, ca pot lua decizii importante singura... dupa un an si ceva de voluntariat am ajuns presedintele ASLS... poate una dintre cele mai frumoase experiente de pana acum... ce am facut in toata aceasta perioada? Multe: organizat targuri de cariera, angajat tineri in diverse pozitii in companiile multi-nationale, am incercat sa schimb in bine viata studentilor din facultatea mea, am mers in vizita la Parlamentul European, am participat la nenumarate petreceri de neuitat alaturi de colegii si prietenii mei din ASLS si lista ar putea continua...

Tot in timpul anilor de facultate m-am indragostit pentru prima data...tanara, nerabdatoare sa-mi traiesc viata la maxim, credula...am fost fermecata de cuvinte inselatoare, de planuri de viitor frumos imbracate, de vise pe care credeam ca le avem impreuna... se spune ca in dragoste si in razboi este permis orice... din dragoste am plecat de acasa de nenumarate ori, din dragoste era sa renunt la religia mea, din dragoste vroiam sa ma casatoresc la 20 de ani si sa am o viata compusa din: gatit si ingrijit copilasii, din dragoste am mancat bataie, din dragoste am renuntat la propriile idei despre viata, din dragoste m-am anulat pe mine ca persoana si am acceptat un om care era cu mult inferior mie, dar despre care nu vroiam sa-mi dau seama de nimic... Din fericire m-am trezit la timp... familia a dat o petrecere in momentul in care a aflat ca totul s-a terminat... pentru ei cosmarul se incheiasera, pentru mine... iluzia unui inceput...

Si iata-ma si la finalul celor 4 ani de facultate... m-am trezit in anul 4 cu o tona de examene la usa, cu lucrarea de licenta batand din ce in ce mai tare in geamul meu si strigand: "Scrie-ma"... tot acum am avut norocul extraordinar de a avea cel mai tare profesor de limba chineza din lume, profesorul fara de care nu as fi invatat nimic, nu as fi putut sa termin aceasta facultate... un profesor caruia ii voi ramane toata viata recunoscatoare si care are eterna mea admiratie si devotament... Momentul de absolvire a fost atat de frumos... terminam o etapa importanta din viata... eram fericita, dar si trista in acelasi timp... mama nu era alaturi de mine sa se bucure de moment...a fost tata si prietenii cei mai apropiati, dar parca grupul nu era complet... un gol in suflet tot aveam... Am luat cuvantul in momentul decernarii diplomelor, am vorbit in fata unui amfiteatru plin... am reusit sa-mi duc la bun sfarsit discursul, chiar daca picioarele imi tremurau...

Pasul urmator a fost angajarea... nu tocmai serviciul pe care il visam, dar care la momentul respectiv mi-a asigurat siguranta de care aveam nevoie, linistea bunicului... imi aduc aminte cum stateam la masa si bunicul imi spunea... "Vezi, am avut dreptate sa am incredere in tine...ai terminat facultatea, te-ai angajat...acum trebuie doar sa-ti mai gasesti un barbat alaturi de care sa-ti faci o familie"

Viata mea incepuse sa se aseze, eu incepusem sa ma linistesc, dar... se pare ca Dumnezeu a vrut sa-mi arate din nou ca viata fara suferinta nu exista... intr-o duminica linistita si frumoasa, am primit un telefon care m-a cutremurat, care m-a adus din nou in infern, care m-a adus din nou intr-o stare de inconstienta si tristete profunda... Bunu al meu nu mai era, Bunu al meu a vrut sa se intalneasca cu fata lui si a plecat langa ea... brusc si din senin... ultimele lui cuvinte: "Eu pana in ultima clipa o sa muncesc" si s-a stins... in bratele baiatului sau mult iubit... Singurul lucru care mi-a adus liniste atunci a fost ca nu a suferit, ca s-a dus cu zambetul pe buze pentru ca stia ca o sa fie alaturi de fata de care i-a fost dor timp de 7 ani de zile, ca s-a stins in bratele fiului sau de care era extrem de mandru...

Daca pentru Bunu totul s-a produs fara suferinta, la mine a fost exact invers... acest moment a insemnat o noua razvratire impotriva lui Dumnezeu si o noua dorinta de a ma duce si eu alaturi de ei... din nou am avut nevoie de Bunica mea mult iubita si de prietenii cei mai buni alaturi de mine... munca a fost si ea un element care m-a facut sa-mi distraga atentia... dar din nou ochii mei ramasesera fara lacrimi, iar corpul meu ramasese secat de putere...

Au trecut 25... ( I )

Era o zi de miercuri...mama tocmai plecase de la doctor si se indrepta spre cursuri la facultate...cand deodata...m-am decis sa ies...sa-mi fac aparitia in aceasta minunata lume...nu mai imi placea acolo in burtica, nu puteam vorbi, nu puteam alerga, nu puteam manca ce vreau eu...ce sa mai? vroiam sa razbat in viata...uite asa pe 17 aprilie 1985 am facut ochisori la Spitalul Municipal din Bucuresti...de atunci au trecut 25 de ani...cu bune si cu rele...

Primele amintiri imi sunt destul de vagi...nu-mi aduc aminte nici cum ma punea bunica pe masa din bucatarie intr-o cutie, nu-mi aduc aminte cum imi bagam degetele de la picioare in gura sau cum mancam o lamaie intreaga fara sa ma stramb,cum ma trezeam la 2-3 noaptea pentru ca vroiam sa ma uit la video la bunici, cum o cautam pe mama in fiecare coltisor al casei si nu vroiam sa o las sa plece la serviciu, biata de ea trebuia sa se ascunda in boxa ca sa nu o vad eu...Prima amintire foarte clara este de la revolutie...stiu ca ma ascundeam cu mama si cu bunica sub geamul de la dormitor si afara, pe strada trecea un puhoi de lume cu arme in mana...din departare se auzeau impuscaturi...eu nu stiam ce se intampla, dar eram fermecata de sunetul gloantelor... Urmatoarea amintire extrem de clara este aceea cand stateam cocotata in pat, cu toata familia pe langa mine si ne uitam la Dallas...mama imi citea cu voce tare dialogul, ca doar eram prea mica sa citesc singura :)

Au urmat cativa ani minunati alaturi de cei mai tari bunici din lume, alaturi de ei am cutreierat parcurile, am alergat, am topait, am mancat prima inghetata, am baut primul Cico, m-am catarat in primul copac, mi-am

facut propriile rachete si propriile motociclete din trunchiurile copaciilor... tot la frageda varsta de 6-7 ani era sa-mi omor verisorul dintr-o banala greseala, eu veneam de la vale inspre lac...ce sa-i faci daca el mi-a stat fix in cale si a cazut in apa??? Dupa aceea ne-am alergat prin tot parcul, el aruncand in mine cu ciulini, eu plangand nevoie mare ca ma doare...

Prima zi de gradinita a fost o adevarata oroare...am plans neincetat si nu vroiam sub nicio forma sa ma lase acolo...cu timpul m-am obisnuit si am inceput sa joc in piesele de teatru puse in scena de educatoarea mea, am invatat cantecele si poezioare in franceza, mi-am facut primele prietene, dar atunci m-a luat si primul baiat de mana si mi-a spus ca suntem impreuna...

Au urmat anii de scoala generala...cand purtam celebra uniforma comunista, dar care in realitate nu a fost atat de rea...au fost ani intregi in care am terminat cu coronita pe cap...doar eram cea mai cuminte si cea mai silitoare...imediat cum suna clopotelul eram in clasa, in banca cu mana la spate asteptand sa inceapa ora. Un alt pas important l-am facut cand am trecut de la doamna invatatoare la doamna diriginta si la doamnele profesoare. Clasele 5-8 au fost dintre cele mai frumoase...nu aveam probleme...nu aveam griji...aveam persoanele iubite langa mine...nimic nu-mi lipsea. Atunci am intrat in prima "bisericuta", cum bine spunea doamna diriginta. Eram 3 fete si 3 baieti, 6 nebuni... care timp de 4 ani de zile am impartit si bune si rele, care ne-am distrat, am plans impreuna... imi aduc si aminte acum reactia unuia dintre membrii grupului cel vesel cand in clasa aVa trebuia sa stau cu el in banca: "Nu cu 220 in banca" (atunci toata lumea credea ca am bagat degetele in priza si asta numai pentru ca aveam si eu parul mai valvoi decat in mod normal)...dupa aceea acest baiat mi-a devenit un bun amic...

In clasa aVIIIa am inceput sa tremur de frica...urma examenul de capacitate si examenul de admitere la liceu...nu o sa uit niciodata dezamagirea ca nu am avut media pe care o asteptasem la examen...cum nu o sa uit niciodata bucuria ca am luat 10 la proba orala de franceza la admiterea in liceu...sau mai bine zis bucuria de a o vedea pe mama mea in gradina interioara de la Scoala Centrala...aveam pe cine sa iau in brate si cui sa impartasesc bucuria de a fi intrat la liceul pe care mi l-am dorit si mai ales ca am intrat cu o medie mare...nu o sa uit niciodata imbratisarea mamei mele de atunci...

Vara anului 2000 a fost una de neuitat...a reprezentat prima mea iesire in strainatate cu mama si cu tata, prima calatorie cu avionul...Mama a vrut sa-mi ofere cadou de sfarsit de scoala generala si inceput de liceu o luna in minunata Suedie...si a fost o luna magica, fermecata, de neuitat...in aceasta calatorie am descoperit gustul pizzei, am tremurat de spaima in Castelul Groazei din parcul de distractii Lindstrom, am intrat pentru prima data intr-un submarin, am invatat primele cuvintele in limba suedeza (Sov gut si zo elskay dej - nu mai stiu cum se scrie, dar stiu ca inseamna noapte buna si te iubesc)...a fost atat de frumos...

Spre sfarsitul anului mama s-a gandit sa-mi mai faca o surpriza si mi-a cumparat o garsoniera, vroia sa fiu independenta, sa fiu singura... vroia sa-mi dea primul imbold de a-mi lua viata in propriile maini...probabil ca stia ceva...

La inceputul anului 2001 totul parea ireal de frumos pentru mine: incepusem liceul, imi placea si aveam note bune, aveam propria mea garsoniera si stateam in sfarsit singura, aveam cea mai frumoasa familie ever, aveam gasca mea de prieteni si multe planuri de viitor... Nici macar o secunda nu mi-a trecut prin cap ca totul se va sfarsit in cateva zile...

Pe 9 mai totul a luat sfarsit...am simtit cum toata lumea mea se destrama, cum totul se darama, cum cea mai mica farama de viata din corp mi se sfarseste...am simtit ca nu mai am rost pe lumea asta, ca nu mai are niciun sens sa mai traiesc... pe 9 mai 2001 am primit cea mai grea lovitura din viata mea...mi-am pierdut mama, prietena, confidenta, sora...tot ce aveam mai scump pe lume...totul mi-a fost rapit in 3 zile...mi-a fost rapit de un Dumnezeu crud care a dorit sa-mi arate ca viata nu este numai zahar si miere ci si durere, agonie...

Ajunsesem la varsta de 16 ani si nu mai vroiam sa merg mai departe... dar... cineva m-a convins ca trebuie sa o fac... am continuat viata pentru singura amintire palpabila de la mama mea... pentru bunicii mei... pentru oamenii care tocmai isi pierdusera fiica, dar incercau sa aiba un zambet pentru a ma ajuta pe mine sa trec peste... ei plangeau cand nu eram langa ei, eu plangeam cand nu eram impreuna, era un cerc vicios din care nu puteam iesi, dar care a fost decisiv pentru viata mea... pe langa bunici au mai existat doua persoane extraordinar de importante pentru mine, doua persoane care ma sunau in fiecare zi si la cel mai mic semn de depresie in 5 minute erau la mine si incercau sa ma repuna pe picioare, doua persoane care desi ma cunosteau de putin timp au fost langa mine cum foarte putini au fost, doua persoane care mi-au daruit timpul, umarul lor...nu cred ca vreodata voi putea sa le multumesc indeajuns de mult pentru tot ceea ce au facut pentru mine...

Aici pot spune ca s-a incheiat o perioada din viata mea...perioada cea mai fericita a copilariei mele, perioada in care eram un copil, in care nu aveam nicio problema, in care ma bucuram de fiecare clipa fara sa ma gandesc la viitor sau la ce va urma...

Sa nu uitam sa fim sexy...

Agitatia de fiecare zi... munca... stresul... grijiile... toate acestea ne pot face sa uitam de noi... sa uitam sa ne respectam, sa fim frumoase, sa fim sexy... nu trebuie sa fii sexy doar pentru cel de langa ci mai ales pentru tine ca persoana, pentru tine ca femeie...

Si ce poate sa fie mai frumos si mai sexy decat sa ai o lenjerie intima de neegalat? Tocmai de aceea o buna prietena mi-a aratat cateva poze... mie mi-au placut... sper sa va placa si voua...

Daca vreti sa aflati mai multe detalii uitati-va pe:  http://amelie.ro/fashionista/lenjerie-intima

Enjoy everyone ;)

Par cret... minte creatza :)

Ei bine... a trecut si mica perioada de criza... e adevarat am avut cateva zile destul de proaste, dar astazi, marti 13 totul a revenit la normal... cum bine a spus o prietenea de-a mea UN NOU INCEPUT se intrevede, iar de acum incolo totul o sa fie nu bine ci FOARTE BINE, nu-i asa? :)

Exista momente cand mintea o ia razna, cand nu poti sa-ti controlezi gandurile, trairile, sentimentele, emotiile... toate vin de-a valma... cateodata nu sunt cele mai bune idei... poate sunt cele mai proaste...

Din fericire am avut alaturi de mine un suflet cald care a stiut sa ma ia in brate atunci cand mi-a fost greu si nu-mi puteam opri lacrimile, o gura mare care a stiut sa ma ia la rost si sa-mi spuna in fata ca sunt proasta (pentru ca in momentul respectiv chiar eram) si ca am o minte la fel de creata precum parul, un mesaj de incurajare si de aducere aminte ca este alaturi de mine ori de cate ori am nevoie, o conversatie care m-a trezit la realitate si care mi-a aratat si partea pe care eu nu o vedeam sau nu mi-o inchipuiam... ce sa mai... mi-am dat seama inca o data cine este alaturi de mine si cine ma iubeste... cine ma accepta cu toate nebuniile mele si cu toate temerile mele...

Si uite asa imi dau seama ca sunt norocoasa ca ii am alaturi de mine...

Ce faci?

Totul incepuse sa fie asa cum imi imaginasem... eram cu adevarat fericita... de foarte mult timp nu mai avusesem o asemenea senzatie... aveam nenumarate planuri de viitor, vedeam orice in roz, nimic nu era imposibil... imi spuneam in gand: in sfarsit Dumnezeu mi-a dat si mie ocazia sa fiu fericita cu adevarat, am asteptat mai multi ani, dar se pare ca a meritat...

Ei bine...asa cum a inceput asa s-a si terminat... brusc... brusc am ramas fara aer... brusc am simtit ca mi se duce pamantul de sub picioare... brusc am vrut sa ma prabusesc intr-o prapastie din care sa nu mai pot iesi niciodata... brusc am vrut sa dispar si nimeni sa nu ma mai gaseasca, nimic sa nu ma mai atinga... sa ma prefac in praf... in vant... ceva care sa se duca departe... foarte departe...

Ce faci cand simti ca totul se sfarseste? Ce faci cand simti ca nimic nu mai este al tau? Ce faci cand simti ca nu mai ai pentru ce lupta mai departe? Ce faci cand descoperi ca totul a fost o mincinca, ca totul a fost o iluzie... o poveste frumos ambalata dar atat de putreda in interior... ce faci????

Ale tineretii amintiri... ale tineretii valuri

Stand zilele trecute la birou am inceput sa-mi aduc aminte de micile aventuri ale tineretii... dintr-o data m-a apucat melancolia... a fost o perioada frumoasa, dar si trista in acelasi timp... treceam foarte repede de la agonie la extaz si invers...

Aveam numai 7 ani cand i-am spus prima data mamei ca sunt indragostita... precoce intr-adevar... dar si dragostea mea era una mai mult decat imposibila... era vorba de Michael Jackson... imi aduc aminte cum incerca biata mama sa ma opreasca din plans atunci cand "the king of pop" a venit pentru a doua oara in Romania si eu tipam in gura mare ca trebuie sa ma duca sa ma vada ca sigur ma va alege de nevasta... acum mor de ras cand ma gandesc... atunci mi se parea ca mi s-a terminat viata... tot din cauza lui Michael Jackson nu am mai vorbit cu familia mea o saptamana... pentru Michael mi-am lasat parul lung...

Peste cativa ani ma duceam fericita la mami sa-i spun ca din nou sunt indragostita... bineinteles ca iar era impresia mea total gresita... dar si atunci... m-am certat cu mama... ma fardam, parfumam, coafam (desi aveam numai 12 ani)... toate ca sa ma remarce "barbatul vietii mele" :))

Cand am crescut au crescut si nebuniile pe care le-am facut pentru persoana pe care o iubeam in acel moment (sau credeam ca o iubesc)... am plecat de acasa fara sa stie nimeni unde ma duc... mi-am mintit prietenii si familia spunandu-le ca ma duc intr-o tara cand eu eram in partea opusa... era cat pe ce sa renunt la religia mea pentru a ma conforma cerintelor parintilor persoanei pe care o iubeam... era sa nu termin facultatea pentru ca vroiam sa ma casatoresc si sa am copii... am acceptat jigniri, batai si multe altele doar pentru ca eram indragostita sau imi placea sa cred ca sunt indragostita...

Au existat momente cand si altii au facut nebunii pentru mine... declaratii de dragoste in cel mai mare magazin din Brasov... cadouri scumpe... planuri de viitor imposibile... bilete de avion... despartiri spectaculoase... plecari in noapte... razvratire impotriva prietenilor... renuntari...

Acum... imi place sa cred ca m-am maturizat, ca privesc viata cu alti ochi... dar tot as fi dispusa sa fac multe nebunii din dragoste... numai ca acum ma gandesc de mai multe ori inainte sa duc la bun sfarsit planul... ma gandesc si la consecinte, ma gandesc si la bune si la rele... o fi bine sa fac asta? o fi rau? ce parere o avea? ce se va intampla daca o fac? ce se va intampla daca nu o fac?

Dar oare nu era mai bine in tinerete cand nu ma interesau consecintele? Cand ma lasam dusa de val si traiam fiecare moment din viata la maxim?

Romantismul - o cauza pierduta...

De cand ma stiu mi-a placut sa ma uit la filme de dragoste, la filme romantice, la comedii romantice... poate de aceea am si crescut cu o imagine idilica asupra notiunii de "iubire", de "dragoste"... realitatea mi-a dovedit ca 90% din ceea ce vad in aceste filme este fictiune... sau poate reprezinta dorintele ascunse ale scenaristilor... de fapt sunt convinsa ca reprezinta dorintele a milioane de femei care si-au creionat de mici portretul barbatului perfect, imaginea povestii de dragoste perfecte...

Printul pe cal alb... salvarea din lumea banala in care traiesc... dragostea la prima vedere...cererea in casatorie facuta la cel mai inalt etaj al turnului Eifel din capitala dragostei... si cate si mai cate...

Care este realitatea anului 2010?

Pot spune doar ca nu-mi place absolut deloc ceea ce vad... uitam sa ne privim in ochi, uitam sa ne imbratisam, sa ne sarutam tandru si indelung, sa ne rasfatam cu un buchet de flori, cu o cina la lumina luminarilor, cu o plimbare sub clar de luna, cu o cutie de bomboane in forma de inimioara sau de ce nu sa ascultam un blues si sa ne pierdem pe notele muzicale intr-un dans lent, dar atat de profund si de sensibil... uitam sa spunem un simplu "mi-e dor de tine" sau mai complicatul, dar atat de necesarul "te iubesc"...

Toate aceste cuvinte tandre, emotionante, aceste trairi atat de frumoase au fost inlocuite de cuvinte dure: "ce te-as f...", "ce ti-as t...", "ce ti-as s..."... sunt cuvinte pe care le aud adesea la tinerii din ziua de azi, la fetele si baietii de liceu din autobuz, in mesajele de pe retelele de socializare etc...

Oare de ce am uitat semnificatia romantismului? De ce am uitat sa-l mai traim? De ce ni se pare atat de demodat? De ce ni se pare banal?

17 Februarie...

17...o cifra care mi-a marcat viata...17 februarie ziua in care s-a nascut persoana care mi-a dat viata...17 aprilie ziua in care m-am nascut eu...

Acum 9 ani de zile 17 februarie era o zi fericita, o zi in care petreceam, cantam, dansam, sarbatoream, suflam in lumanari...o zi mai frumoasa ca oricare alta...acum...acum nu a mai ramas nimic...doar amintirea zilelor frumoase de altadata...doar amintirea zambetului de altadata...doar amintirea imbratisarii de altadata...doar amintirea sarutarii de altadata...doar...

Nu stiu ce vreau sa fac in aceasta zi... de fapt stiu... vreau sa calatoresc inapoi in timp, vreau sa fiu din nou alaturi de ea, dar stiu ca nu se poate... stiu ca este un vis...

Stiu ca nu o sa o mai vad niciodata, ca nu o sa ma mai ia in brate niciodata, ca nu o sa-mi mai spuna te iubesc niciodata, ca nu o sa mai ma sfatuiasca, ca nu... dar asta nu inseamna ca eu nu pot sa-mi mai doresc asta... fiecare por tanjeste dupa ea...

Probabil ca nimic si nimeni nu ma va putea alina in aceasta zi, dar nu vreau sa fiu singura... vreau sa fiu alaturi de persoana pe care o iubesc... vreau sa fiu luata in brate, vreau sa fiu imbratisata, vreau sa fiu sarutata, vreau sa stiu ca exista cineva in lumea asta care ma apreciaza si care ma iubeste...

Dar in acelasi timp... o vreau pe ea...

O prietenie pierduta... o dragoste castigata...

Acum cativa ani nu puteam sa-mi imaginez ca o sa am un asemenea prieten, acum cateva luni nu-mi puteam imagina ca ar putea sa intervina ceva intre noi sa ne strice prietenia... cum e vorba aceea? "niciodata sa nu spui niciodata"... foarte adevarata...

Ani de zile ne-am spus totul, ani de zile nu au existat secrete intre noi, ani de zile am vorbit cu orele la telefon, ani de zile am fost alaturi unul de celalalt la bine si la rau, ani de zile ne-am promis ca nu o sa intervina nimic intre noi... au existat momente cand am discutat daca nu ar trebui sa fim impreuna si am decis amandoi ca mai bine nu, ca mai bine ramanem frate si sora...

Iata ca intr-o seara totul s-a spulberat... de ce? nici pana acum nu stiu exact... prostia mea, prostia lui, orgoliul meu, orgoliul lui, gelozia lui, nesimtirea mea, nesimtirea lui... nu stiu... un lucru e sigur... de aproape 7 luni nu mai vorbim... nici nu cred ca o sa o mai facem vreodata... el asteapta scuzele mele, eu astept scuzele lui... probabil ca niciodata nu vor veni... el considera ca nu le merit, eu consider ca le merit, el considera ca nu am fost o prietena adevarata, eu consider ca am fost, el ma considera nesimtita, eu nu, el ma considera ipocrita, eu nu... iar lista poate continua...

Cu toate ca am multe semne de intrebare in ceea ce il si ma priveste exista anumite lucruri de care sunt sigura... NU imi pare rau ca m-am indragostit, NU imi pare rau ca am luat decizia pe care am luat-o, din contra... acea decizie mi-a adus o mare fericire, o mare implinire, o mare realizare... DA, imi pare rau ca nu a fost langa mine sa se bucure de fericirea mea...

In acelasi timp pot sa spun un lucru... daca ar fi sa o fac din nou as face-o... cu tot sufletul spun asta, pentru ca nimic nu este mai frumos pe lumea asta decat sa iubesti, iar el, daca ar iubi probabil ca ar intelege acest lucru...

Exista momente in care imi vine sa iau telefonul sa il sun, exista momente in care imi este dor de discutiile noastre, dar... totul dispare cand imi aduc aminte cuvintele lui care au fost la fel ca niste pumnale in inima... totul dispare cand vine EL si ma ia in brate, cand vine EL si ma saruta...

Poate intr-o zi o sa ma inteleaga, poate intr-o zi o sa avem ocazia sa vorbim din nou... poate cand vom fi mai maturi, cand vom fi mai linistiti, cand ranchiuna va disparea, cand orgoliul se va micsora... nu stiu... vom trai si vom vedea...

Pana atunci... iubiti-va mult pentru ca este cel mai frumos sentiment, iar pentru dragoste orice sacrificiu merita facut... in dragoste nimic nu este interzis, totul este permis...

Unde esti???

Aseara as fi dat orice sa fii langa mine si sa ma iei in brate, as fi renuntat la tot ceea ce am trait pana acum pentru a mai fi o secunda alaturi de tine, pentru un sarut de la tine, pentru o privire, pentru o vorba buna...

Ai plecat intr-o zi de mai...spunand ca te vei intoarce in cateva ore...si nu te-ai mai intors...in zadar am asteptat sa ma trezesc din cosmar si sa te gasesc langa mine...nu ai mai venit inapoi sa ma iei in brate, sa-mi spui ca ma iubesti, sa fii alaturi de mine cand termin liceul, cand intru la facultate, cand absolv facultatea, cand ma duc in prima zi la munca...te-am asteptat mereu, in fiecare zi...intr-un fel stiam ca esti langa mine, stiam ca ma tii de mana, stiam sa te uiti la mine si cateodata zambesti sau plangi, dar chiar daca te simteam vroiam sa fii fizic langa mine...

Am nevoie de un sfat de la tine, am nevoie de discutiile cu tine, am nevoie de vorbele tale, am nevoie de imbratisarile tale, am nevoie de TINE.

Credeam ca odata cu trecerea anilor durerea va trece, dar nu a trecut...din contra parca e din ce in ce mai puternica...iti simt din ce in ce mai mult lipsa...ma uit in jurul meu si nu pot sa nu fiu geloasa pe prietenii mei care au cu cine vorbi, care au cine sa le ia apararea, care au cui sa ceara un sfat, o parere...eu nu mai am...

Nu trece zi sa nu ma intreb unde esti? de ce ai plecat? de ce m-ai lasat singura cand aveam mai mare nevoie de tine? de ce nu te-ai mai intors? de ce nu ai luptat ca sa te intorci la noi? de ce ai plecat? de ce? de ce? de ce? de ce Dumnezeu a fost atat de crud cu mine si mi-a aratat partea cea mai urata a vietii? de ce nu mai esti aici langa mine? de ce? de ce nu te pot aduce inapoi? de ce nu te intorci?

Ai plecat intr-o lume mai buna? Ai vrut sa vezi daca ma pot descurca fara tine? Ai vrut sa vezi cat sunt de puternica?

Am vrut sa fiu puternica pentru tine, nu m-am lasat batuta pentru tine, nu am renuntat la lupta pentru tine, m-am trezit in fiecare dimineata cu gandul la tine, m-am culcat in fiecare noapte cu gandul la tine, cu gandul ca te voi visa...acum simt ca nu mai pot, poate nu mai vreau...poate vreau un semn de la tine sa stiu ca inca ma mai iubesti, ca inca esti alaturi de mine, ca inca nu m-ai abandonat, ca inca nu m-ai uitat...

Probabil ca niciodata nu vei afla cat de mult te iubesc, cat de mult iti simt lipsa, cat de mult te vreau langa mine...cat de dor imi este de tine...

Mami...unde esti?

Februarie...

Mai sunt cateva zile si intram in luna februarie... poate una dintre cele mai grele luni pentru mine... o luna care imi aduce aminte de cele mai frumoase momente din viata mea, dar care in acelasi timp imi provoaca suferinta... o luna in care pentru o zi nu mai sunt buna de nimic...

Desi ar trebui sa fie o zi de sarbatoare, o zi de bucurie, pentru mine este una de tristete, de durere, de amintiri...

Anul acesta am si eu o mare dorinta... vreau ca in aceasta zi "TU" sa fii langa mine, "TU" sa ma iei in brate, "TU" sa ma saruti, "TU" sa incerci sa-mi opresti lacrimile... oare vei fi??? oare vei vrea sa fii langa mine??? vei vrea sa ma ajuti sa trec peste ziua asta???

Tu...

Prima data cand te-am vazut m-am pierdut in ochii tai... m-au fermecat... atat de calzi, atat de blanzi, atat de frumosi, simteam ca nu pot sa-mi mai iau ochii de la tine, dar stiam ca trebuie sa o fac... nu vroiam sa vezi ca ma uit la tine, nu vroiam sa stii ca ma gandesc la tine...

Au urmat zile intregi in care nu vroiam decat sa plec mai repede de la munca ca sa asist la antrenamentele tale... de fiecare data gandul imi fugea la tine... la aceasta stare a contribuit si prietena mea cea mai buna care imi vorbea de tine, imi povestea ce faceai la antrenament in feicare zi, ma facea sa ma zvarcolesc toata... pana intr-o zi...

Imi aduc si acum aminte... era o dupa-amiaza de sambata cand mi-a sunat telefonul... erai tu... nu mi-a venit sa cred, parca visam... si am vorbit la telefon, imi era frica sa nu spun ceva gresit, imi era frica sa nu simti tremuratul vocii mele... am vorbit si a doua zi... am stabilit sa ne intalnim marti in afara terenului de tenis... si ne-am intalnit... parca era prima intalnire din viata mea, aveam fluturasi in stomac, nu stiam cum sa ma port, ce sa vorbesc... cand am plecat de la restaurant si ti-ai pus mana in jurul meu am zis ca mi se taie picioarele... m-ai condus acasa... am mai stat putin de vorba in fata blocului... pana cand ne-am luat la revedere si tu m-ai sarutat... parca vroiam sa nu se mai termine acel moment, parca nu vroiam sa-ti dau drumul...

Au trecut 6 luni de la acea clipa... o perioada pe care nu as da-o pe nimic altceva... o perioada in care am avut momente si de teama, de frica, de spaima, de ingrijorare, de incertitudini dar si... o perioada in care am gasit linistea sufleteasca, in care tu m-ai ajutat sa ma maturizez, in care am invatat sa vreau mai multe de la mine, in care am descoperit ce inseamna convietuirea in doi, in care am invatat ce inseamna caldura persoanei de langa mine, in care am descoperit bucuria de a ma trezi langa cineva...

Sa te descriu mi-ar fi mult prea greu! Probabil te intrebi de ce? Sincera sa fiu nu stiu... descrierea fizica ti-as face-o in cateva secunde, dar tu insemni mult mai mult pentru mine decat atat. Tu esti raza de soare dimineata cand ma trezesc, esti adierea de vant atunci cand imi este cald, esti suflul cald atunci cand imi este frig, esti raza de luna care imi calauzeste pasii in toiul noptii, esti flacara pasiunii care arde in mine, esti imboldul care imi da forta sa infrunt greutatile din fiecare zi, esti sufletul pe care vreau sa-l am langa mine si pe care vreau sa-l simt mereu...

Nu in ultimul rand vreau sa-ti multumesc ca ai intrat in viata mea, vreau sa-ti multumesc ca mi-ai facut viata mai frumoasa si ca ai adus acea sclipire in ochi pe care toata lumea mi-o admira... vreau sa-ti multumesc ca existi...

2010 - A New Beginning

Iata ca a inceput un nou an, am revenit si eu in lumea virtuala, in lumea Internetului, a blog-urilor, in lumea mai mult sau mai putin reala.

Ca in fiecare inceput de an am incercat sa-mi fac un plan de bataie, dar m-am gandit mai bine si o sa renunt.

Anul acesta o sa fie un "new beginning", dar nu pentru ca am cine stie ce planuri marete, ci pentru ca o sa incerc sa profit de fiecare oportunitate care mi se iveste, o sa incerc sa traiesc din plin fiecare secunda, sa ma bucur de fiecare moment petrecut alaturi de familia si de prietenii mei, sa nu ma mai gandesc la trecut sau la viitor ci sa traiesc in prezent, sa iau lucrurile asa cum vin (fie ele bune sau rele), sa zambesc mai mult decat sa plang, pur si simplu sa traiesc :)

Anul acesta este un "new beginning" pentru ca in viata mea se afla o persoana care mi-a aratat ce inseamna sa ai o viata linistita din toate punctele de vedere, care mi-a deschis sufletul si a intrat in el, care mi-a aratat incetul cu incetul ce inseamna dragostea, am langa mine o persoana alaturi de care vreau sa traiesc si momentele bune si momentele rele din viata mea, am alaturi o persoana in bratele careia ma pot cufunda si in ale carui sarutari ma pot pierde :)

Poate ca par naiva, poate ca par prea optimista la inceputul unui an care se anunta destul de greu, dar probabil ca sunt aripile pe care mi le da dragostea :)

Un 2010 bestial tuturor si pe curand ;)